Mâine se împlineşte un an de când comunismul a fost condamnat în mod oficial în România.
S-a scris enorm despre acel eveniment şi s-a sperat că, odată cu discursul şefului statului, vom intra într-o nouă fază, a normalităţii. Aşteptările erau îndreptăţite: condamnarea, la fel de legitimă, de către comisia Wiesel, a celeilalte mari molime ideologice a veacului trecut s-a soldat cu o bine-venită iniţiativă legislativă: pedepsirea oricărui fel de acţiune cu caracter fascist sau nazist. Ei bine, în afara membrilor Comisiei Tismăneanu, nimeni nu pare interesat de elaborarea unei legi de pedepsire a practicilor comuniste. Delăsare? Indiferenţă? Complicitate? Ură de sine? Câte ceva din toate acestea.
Dar nu despre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple scriu acum, ci despre cele văzute în sala parlamentului la 18 decembrie 2006. Ei bine, am văzut infernul. Am văzut o dezlănţuire de ură, de violenţă şi primitivism cum nu credeam să mai fie posibile în România mileniului trei. Şi totuşi, datorită unui personaj al cărui nume va fi reţinut de istorie aşa cum se cuvine, Corneliu Vadim Tudor, un loc al legii şi dreptăţii s-a transformat într-o veritabilă cocină. Autobuzele cu „simpatizanţi“ ai celui care se visează, delirant, când „tribun“, când „profet“, când „iluminat“ au năvălit, cu complicitatea organelor de ordine şi cu perversa cârdăşie a lui Nicolae Văcăroiu, peste oamenii paşnici care credeau că vor asista la un eveniment de rezonanţă istorică.
În acel coşmar de răcnete şi ameninţări, două personaje rămân, pentru mine, de neuitat - fără a mi-i şterge din memorie pe cei vreo cincisprezece-douăzeci de haidamaci care-au ocupat, milităreşte, balconul în care mă aflam. Veniţi parcă din hrubele preistorice, sfidători şi scrâşnind din dinţi, erau pregătiţi ca, la ordinele „tribunului“, să ne arunce peste balustradă.
Primul se numeşte Andrei Iucinu, cunoscut ca erou al unui proces de paternitate în urma morţii lui Dumitru Tinu. Scund, subţire ca o aşchie, cu o privire fixă, de hipnotizat, evident complexat şi pregătit parcă să-şi ia revanşa asupra întregului univers, Iucinu se mişca precum argintul viu de la un grup la altul, dând ordine şi conducând potenţialii bătăuşi acolo unde i se părea c-ar trebui să lovească la ordinul „tribunului“. Din motive care-mi scapă, puciul violent a fost avortat pe parcurs: probabil că PRM-iştii înşişi se speriaseră de amploarea delirului în care le intrase liderul. Cu ochii ieşiţi din orbite, Vadim profera inimaginabile injurii la adresa preşedintelui Băsescu şi a celor care vedeau în comunism ceea ce fusese cu adevărat: un greu blestem căzut pe capul poporului român.
Al doilea personaj al cărui nume n-am să-l uit- Daniela Aprodu- Buruiană - mi s-a părut a fi, în acele momente, copia crâncen-colerică a lui Vadim Tudor. De-o neînchipuită vulgaritate, violentă până-n pragul apoplexiei, posesoarea unei voci strident-urlătoare, de sfredel mecanic, masiva femeie îşi depăşea cu mulţi decibeli, în ce priveşte virulenţa invectivelor şi intensitatea zbieretelor, modelul. Ţin minte că ni s-a adresat celor din balcon cu apelativul „Băi, securiştilor“ - un balcon în care se aflau câţiva foşti deţinuţi politici, un campion al drepturilor omului precum Gabriel Andreescu şi lideri ai societăţii civile, de la Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici la Lucia Hossu-Longin. Dar Dumnezeu nu bate cu bâta. Nu de mult, sinistra creatură a fost catalogată de înşişi complicii întru incitare la violenţă şi linşaj fizic drept turnătoare a unui serviciu secret. „Turnătoarea lui Măgureanu“ nu făcea, prin urmare, decât să aplice asupra noastră metodele clasice ale dezinformării securiste.
Vor trece anii, dar numele partizanilor răfuielii violente şi-ai sudalmei greţoase nu vor fi uitate. Ei sunt partea de coşmar a României. Chiar dacă statul de drept e la noi o ficţiune - drept dovadă, împotriva huliganismului din parlament nu s-a luat nici cea mai timidă măsură - există o judecată a bunului-simţ. În clipa de faţă, partidul securiştilor şi nostalgicilor comunişti e pe drojdie. Liderii se înjunghie între ei, acuzându-se de alcoolism, „comportament aberant“, incompetenţă şi minciună. Chiar dacă partidul se mai agaţă cu ghearele şi dinţii de diferite structuri administrative, lumea nu mai vrea să trăiască sub teroarea unor veşnici aţâţători la ură, tensiune rasială şi asmuţitori ai instituţiilor care-ar trebui să-şi păstreze obiectivitatea - de genul Curţii de Conturi - împotriva celor pe care Vadim sau hahalerele din jurul său ar dori să-i extermine. Dacă pentru placida, limfatica societate românească data de 18 decembrie 2006 nu pare încă să aibă, din păcate, semnificaţia meritată, e limpede că Vadim n-o va uita prea uşor: e ziua în care a început sfârşitul iresponsabilei sale aventuri vandalo-politice.
Recomandările noastre
