Dacă am fi cinstiţi cu noi înşine, am recunoaşte că undeva, în adâncul sufletului, ne doream condamnarea lui Ion Ion Ţiriac.

Până la urmă, nici nu mai conta pentru ce ar fi fost condamnat: sentinţa ar fi fost un balsam peste rănile pe care justiţia le face de-atâţia zeci de ani societăţii româneşti. Telenovela ar fi devenit realitate: şi bogaţii plâng...

Ce veste bună, nu-i aşa? Am fost de câteva ori într-o sală de judecată şi am plecat îngrozit de ceea ce am văzut şi am auzit. De fiecare dată, mi-am adus aminte o vorbă frumoasă spusă de Al Pacino în „Scent of a woman“: „Am văzut tineri cu braţele rupte, cu picioarele smulse. Dar nimic nu se compară cu priveliştea unui suflet mutilat. Nu există proteză pentru aşa ceva...“.

Poate că aţi trăit şi voi astfel de experienţe, poate că aveţi prieteni, rude sau chiar copii cărora triada poliţişti-procurori-judecători le-a mutilat destinele. În cele mai multe cazuri, justiţia transformă un tânăr care a greşit o dată într-un om care va fi mereu greşit în faţa societăţii, un paria care şi-a pierdut definitiv dreptul la demnitatea umană.

Claudiu Popa avea 23 de ani când a fost arestat pentru deţinerea a trei bobiţe de culoare brunmaronie. După o primă condamnare la un an de închisoare, Curtea de Apel l-a condamnat la 11 ani. 11 ani pentru 0,004 grame de heroină! Atunci când nedreptatea strigătoare la cer este înfăptuită întro sală de judecată, este firesc să ne mâniem pe întreaga instituţie a justiţiei.

Dar această manie trebuie canalizată înspre sistemul şi oamenii care pun în operă această parodie judiciară, nu înspre cei care mai reuşesc uneori să le scape. Condamnarea fiului unuia dintre cei mai puternici oameni din România ar fi fost, cu siguranţă, o consolare pentru aceia dintre noi care au văzut cum funcţionează menghina distrugătoare a justiţiei. Am fi văzut, în sfârşit, cum moare şi capra vecinului.

Dar confortul psihic pe care ni-l poate produce aplicarea nediscriminatorie a unei legi proaste este incomparabil mai mic decât binele pe care l-am putea obţine dacă ne-am îndrepta atenţia înspre schimbarea legii. Peste tot în lumea civilizată, consumul de droguri este văzut ca o boală, ca o slăbiciune a fiinţei omeneşti, asemenea alcoolismului, a dependenţei de jocurile de noroc sau de curse de maşini.

Pretutindeni se încearcă ajutorarea acestor semeni ai noştri, pentru că orice morală socială sau religioasă ne opreşte să lovim în omul slab sau în cel căzut. În România, sistemul poliţienesc împreună cu justiţia nu vor să ştie, stimabile, de Europa d-sale...

Într-o ţară în care ştirile de la ora 5.00 sunt pline de omoruri, violuri sau tâlhării, poliţia investeşte în continuare resurse importante în anihilarea reţelelor de consumatori de droguri. Iar legiuitorii, procurorii şi judecătorii desăvârşesc opera, transformând consumatorii în traficanţi, în vreme ce adevăratul trafic înfloreşte nestingherit.

Rezultatele: consumul creşte, iar în locul fiecărui consumator băgat după gratii apar alţi doi care nu întâmpină nicio problemă în a-şi face rost de droguri.

Mă mai întreb şi vă mai întreb o dată: la ce ne-ar fi folosit ca Ion Ion Ţiriac să ajungă după gratii? Doar ca „să se facă dreptate“? Dar dacă „dreptatea“ ar cere să li se taie într-o bună zi o mână bolnavilor de cancer, iar câţiva dintre ei ar scăpa, prin subterfugii sau înşelăciune, n-am găsi, oare, în noi, puterea să le iertăm celor scăpaţi nemutilaţi această omenească eschivă în faţa unei nedreptăţi strigătoare la cer?