Gheorghe Scurtu, omul care a făcut singurul muzeu al Rapidului din România, în dormitorul personal al apartamentului din Brâncoveanu, îşi face de cap cât soţia are grijă de nepoţică, la Viena. Fără acordul consoartei, domnul Scurtu a extins muzeul şi în sufragerie. Minunea va ţine până pe 17 decembrie, când doamna Scurtu se va întoarce din Austria…

Despre Gheorghe Scurtu s-a mai scris în ziare. L-au dat şi la televizor, a fost şi la o emisiune cu Dan Negru. I-a plăcut, ne-a pus înregistrarea la video.

E singurul suporter care a făcut în casa lui un muzeu pentru echipa preferată. Gheorghe Scurtu stă în cartierul bucureştean Brâncoveanu. La blocul lui se ajunge cu dificultate (“Cum ieşiţi de la metrou, mare atenţie la prima zebră! Treceţi pe la a doua, prima nu ştiu cine naiba a pus-o acolo, e un pericol public!”), însă după ce ai ajuns totul e pus la punct, riguros, cum trebuie. La intrarea în apartamentul familiei Scurtu te aşteaptă gazete noi, la zi. N-am venit neanunţaţi. Ne spusese rapidistul că a mai făcut o nefăcută: soţia i-a plecat la Viena, să aibă grijă de nepoţică, Diana, timp în care el a extins muzeul şi în sufragerie! Cu mare precauţie, desigur: “Am făcut poze înainte, să văd exact cum era, şi fac totul la fel, înainte să vină soţia, pe 17 decembrie”. Aşa e viaţa, totul e temporar. Soţia va pleca înapoi în Austria, pe 7 ianuarie. Domnului Scurtu îi sticlesc ochii la gândul ca va fi iar singur acasă: “Fac din nou muzeu cu două camere, după ce pleacă…”. DE LA SEINFELD LA LIICEANU De ce scrie domnul Scurtu o carte?

Gheorghe Scurtu scrie de şapte ani la o carte care se vrea a fi istoria mai mult decât completă a clubului Rapid. O carte care este de fapt viaţa în detaliu a autorului. În definitiv, ce are a face clubul giuleştean cu schema casei domnului Scurtu, prezentată pe larg în pagina 378? Motivul pentru care e scrisă această operă estimată la 1.000 de pagini e rupt parcă din serialul “Seinfeld”: “În 2001 am fost la reuniunea de clasă. 50 de ani de la terminarea liceului. Au venit acolo doctori din America, avocati, arhitecţi… şi fiecare a spus ce a realizat în viaţă. Când au ajuns cu catalogul la mine m-am gândit: <>. Şi mi-a venit aşa: <>. Cinci ani mai târziu ne-am întâlnit din nou, la 55 de la terminarea liceului şi am început să-mi dau seama, zic <>”. Cartea lui Gheorghe Scurtu a ajuns acum la al patrulea volum. Între timp a trecut chiar şi prin mâinile unse cu ghimbir, ceai verde sau lavandă de la Roger&Gallet ale lui Gabriel Liiceanu. Directorul editurii Humanitas l-a descurajat pe bătrânul rapidist: “Nea Scurtule, ce faci dumneata nu e bine. E muncă în zadar”.

Cu toate astea, Scurtu se lungeşte în scris şi va depăşi în curând 700 de pagini. Tehnoredactate! La început i-a bătut la calculator cartea o vecină, Cătălina (pe care o şi menţionează în carte, descriind-o simplu: <>). De la o vreme însă, domnul Scurtu scrie singur la laptop: “Am documente importante, nu pot să le las pe mâna oricui!”. Se descurcă. “Eu am fost transmisionist, măi copii!” – ne spune, în timp ce dansează cu degetele prin aer, ca să ne arate cât de repede scrie el. Refuză însă internetul. E sceptic faţă de această invenţie ciudată a omenirii: “Daţi-mi voie să cred că prin internet pot fi furat, există posibilitatea să-mi ia textele!”.

“A vrut să vină la mine în muzeu şi domnul Taher, dar era o şmecherie, cu televiziuni, ceva pentru imagine. Am refuzat să le fac jocul!”, Gheorghe Scurtu, suporter rapidist

“Despre ce se întâmplă acum la Rapid ce să mai spun? Vai de capul lor!”, Gheorghe Scurtu, suporter rapidist INEVITABIL. Peste sediul vechi al muzeului, dormitorul, s-a cam aşternut praful

SECURIŞTII SPUN LUCRURI TRĂSNITE

”Televizorul se opreşte de la butonul de sub ecran” “La Pro Rapid e un securist care îmi spune mie tot ce mişcă. Nu încercaţi să scrieţi rău de securişti, nu e bine. Eu am fost securist, povestesc în carte cum am fost racolat de Securitate… Securişti sunt peste tot!”. Scurtu ne avertizase la  precedenta vizită că blocul în care stă, de pe Strada Pomârlei, este unul de turnători. Acum ne arată faţa umană a securiştilor. Pune o casetă video: imagini înregistrate de la o emisiune despre case şi grădini a postului Realitatea TV. “Vedeţi voi casa asta? E a unui securist, prieten cu mine, dă 30.000 de euro pe lună doar întreţinerea!”. Imaginile insită asupra spaţiului verde crud care înconjoară casa. “Da, este foarte pasionat de vegetaţie…un securist!”

Seara se încheie târziu, către ora 23:00. Stăm toţi trei la lumina beculeţelor care au fost lipite de vagoanele trenuleţelor alb-vişinii ale domnului Scurtu şi suntem, se pare, urmăriţi de o securitate care ne priveşte din televizor. “Să nu opreşti niciodată televizorul cu telecomanda. Televizorul se opreşte de la butonul de sub ecran. De ce? Asta a descoperit securitatea din România că e bine”. Scurtu apasă pe butonul de sub ecran. Abia acum ne simţim liberi să spunem orice...

O REPLICĂ ÎN SCRIS

Sare amical la gâtul Mariei Andrieş

La cartea sa, domnul Scurtu a scris deja paginile de final. Termină antologic: îi dă Mariei Andrieş, de la “Gazeta Sporturilor”, o replică pentru ce a scris ea într-un reportaj mai vechi despre muzeul din Brâncoveanu. “Foarte bine a făcut reportajul, dar a terminat aşa: <>. Eh, eu în acest final explic, pe scurt, de ce nu e cum a scris ea”.

De fapt, spune rapidistul, cartea e pentru ca Irina, fiica lui, să ştie cine a fost el, cu adevărat. Şi cine este domnul Scurtu, cu adevărat? Născut pe 14 iunie 1933, a fost, în tinereţe, inginer petrolist. Ţine cu Rapidul de 61 de ani!  Când era elev i-a pictat tabloul lui Stalin, tablou care ar fi ajuns până la Moscova, fiind pe placul dictatorului, a stat la masă cu Brejnev (“a vorbit doar cu mine”, pretinde acum domnul Scurtu), a dat mâna cu Nixon, a fost securist şi nu îi e ruşine. Acum, toate s-au dus, şi pensionarul îşi trece timpul meşteşugind fiecare cuvânt din cartea cu nume complex, cu conotaţii mistice: “Viaţa ca o flacără vişinie. O istorie veselă - Rapid Holy Bible”.

În loc de epilog, domnul Scurtu a pregătit deja câteva versuri, pentru că, dacă nu ştiaţi, este şi poet, cu un portofoliu de peste şase sute de opere în versuri dedicate Rapidului...

DILEMĂ VECHE A furat Florian Pittiş povestea cu nasturii? Domnul Scurtu îi tot poartă sâmbetele regretatului Florian Pittiş, pe care îl acuză de tot felul de grozăvii: că i-ar fi furat banii Andei Călugăreanu, că spunea rugăciunea “Tatăl nostru”, la întâlnirile lui cu masonii, că ar fi ţinut de fapt cu Steaua… mai multe. Şi toate astea dintr-un singur motiv: Florian Pittiş, susţine omul nostru, a furat de la el povestea cu nasturii! Cum care nasturi? Nasturii de la Carmen! “Prima mea echipă de suflet a fost Carmen, care s-a desfiinţat în ‘47. Aveam şi eu echipa mea de fotbal, formată din nasturi cu care jucam pe carton. Cei mai buni nasturi din echipa mea erau Bazil Marian şi Valentin Stănescu. Eh, când s-a defiinţat Carmenul, ăştia doi au ales să meargă la CFR Bucureşti. Aşa am ajuns eu să ţin cu rapidiştii”. Problema e că toată povestea asta şi-a revendicat-o şi Florian Pittiş într-o emisiune televizată.

Pentru Scurtu, vorba “despre morţi numai de bine” n-are valoare nici cât o vişină putredă. Are el ceva de zis şi de Langa, şi de Greavu, doi dintre jucătorii emblematici ai Rapidului. Au murit în 2007, de bătrâneţe şi necazuri. La parastasul de 40 de zile, Gheorghe Scurtu s-a erijat în organizator. “Am făcut ceva deosebit”, spune, şi acum, bătrânul giuleştean.

PRIMA VIZITĂ

Cum a murit „chestia” cu donaţia către club

Pe domnul Scurtu l-am vizitat prima dată în aprilie 2006, înainte de Steaua – Rapid, din sferturile Cupei UEFA. Ne-a facut turul muzeului, cu aerul sfătos al unui pedagog, ne-a povestit despre investiţiile fabuloase de peste zece mii de euro: "A trebuit să-mi iau video, ca n-aveam video. Am schimbat patul, l-am facut cu sertare să bag in ele, am schimbat perdelele şi covoarele, să fac vişiniu, frumos... Ce să mai, când le pui pe hartie se adună...". La un moment dat, când din casetofonul său vechi răsuna un „remake” făcut de el după Adrian Paunescu - "Cine are Rapid pe pământ nu în gând…"- l-au podidit lacrimile. Şi a plâns aşa, înfundat, în spatele ochelarilor, în timp ce noi răsfoiam, tăcuţi,  albume pline cu pozele fotbaliştilor rapidişti de odinioară.

„Inutil să vă spun că le are de la mine”

Domnul Scurtu e teribil de orgolios: "e inutil să vă mai spun că jumatate din ce se scrie în presa de la noi pe Rapid  le are de la mine…". Primeşte des vizitatori. "Ieri, am avut musafiri, azi aţi venit voi, mâine am musafiri". Zicea că 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, şi 5% plăcute. Împarte lumea în rapidişti si restul. Cu "vişinii" stă la taclale până în zori. Pe noi ne-a trimis să vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afiş în care încă mai stă scris, pe o coală A4, că aceia care vor să intre în galerie trebuie să-l contacteze telefonic. A fost şef de galerie in Giuleşti şi zice că era mai rau ca ăştia de azi. "Păi mie îmi zicea <>. Toata viată am fost Gică-Contra, aia e!". "Păi, cine crezi că i-a ţinut foaia lu’ Socaciu când a cântat prima dată imnul nostru pe stadion? Scurtu!", se făleşte bătrânul. Deşi a lucrat în comerţ nu-şi vinde bine "marfa". Era vorba că ne ia bani pe turul muzeului, dar până la urmă ne-a servit şi cu suc, şi cu pişcoturi. El a sorbit, tacticos, şi o ţuică bună "din Polonia", cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia. Ne-a povestit că a fost la un pas să doneze toată agoniseala, toate albumele, toate pastişele (pastişă e cuvântul lui preferat), clubului. "Să facă şi ei muzeu adevărat". S-a certat cu şefii din Grant, fiindcă s-au tot plâns că n-au spaţiu, şi că trebuie să şi zugravească încaperea unde va fi muzeul. "Şi a murit chestia…" Ne-am despărţit cu gândul că ne vom revedea. Ne-a dat o carte de vizită şi a făcut cu ou şi cu otet  tot trustul nostru de presă,  "care trimite reporterii pe teren fără să le dea cărţi de vizită, mai mare ruşinea!". "Ce marketing aveţi, mă, acolo?", ne-a întrebat din prag, fără să aştepte răspuns.

ORGANIZARE

Celebrul parastas de la pizzeria Tom

Prin mai 2007, domnul Scurtu ne-a convocat  într-o sâmbătă , la prânz, la pizzeria "Tom", undeva pe la Piaţa Domenii. Am ajuns greu, rătăcind pe străzi întortochiate. Domnul Scurtu aştepta, triumfător, la o masă, în separeul din dreapta. Era bucuros că ne vede. A scos un "Ee…", greu de imitat în scris. "Aici sunt de-ai lu’ Langa. Ai lu’ Greavu sunt în partea ailaltă, acolo vin şi jucătorii", ne-a explicat ca un amfitrion bine-intenţionat.

Cumva pagina 47?

Apoi, a apărut, nu ştiu de unde, bătrânul ziarist Gheorghe Nicolaescu. Era fericit ca "sunt şi confraţi mai tineri" acolo. "Normal că sunt, doar i-am chemat eu", a replicat Scurtu. Nicolaescu, autorul cărţii "Luceştii", s-a plâns, din nou, că la "Premiile Ioan Chirilă", ediţia 2006, n-a câştigat trofeul pentru cel mai bun volum, deşi a fost singurul nominalizat. Se plângea, şi zicea cum cartea asta era viaţa lui. Soţia îi tot dădea ghes să nu mai zică din casă. L-a scuzat: "s-a tot perpelit de când cu treaba asta, are şi probleme cu prostata…"  Domnul Scurtu i-a spus lui Nicolaescu de ce crede el că n-a câştigat laurii: "Cumva pagina 47? Ai uitat ce-ai scris acolo? Ai povestit cum, la puţin timp după nuntă, Mircea Lucescu şi-a lăsat soţia în statia de autobuz, şi a plecat în cantonament… S-o fi supărat şi doamna Neli". Aşa credea el, că doamna Neli s-a opus ca Nicolaescu să câştige. Cei doi domni au pornit apoi o discuţie savantă în care se împleteau masonii, americanii şi rapidiştii, ceasul primit de domnul Scurtu de la fiica sa, un ceas de la NASA (!). Pare-se că timpul e mai scurt, şi că unii (nu se ştie exact cine) ne fură din minute, cam unul pe ora. Neiniţiaţi, n-am înţeles prea bine. În fine, au început să apară jucătorii. Era ca la o gală a fotbalului românesc. Doar că nu era nimeni să-i anunţe în microfon: Culae  Lupescu, Puiu Ionescu, Niki Dumitriu, Teo Codreanu, Nae Manea, Rică Raducanu, Năsturescu, Goanţă.

Mulţi. S-au aşezat la mese în aşteptarea aperitivului. Am vrut să-i pozez. Nicolaescu s-a revoltat: "Nu se poate, domnule! Păi, cum staţi voi la masă? Hai, aşezaţi-vă cum stăteaţi în teren! Codreanu, treci în stânga, Puiule stai în centru lângă Niki, asa… Năsturescule, ce faci omule, aşază-te la locul tău. Păi se poate?". Ceilalţi erau încântaţi de idee şi îi puneau cu mâna pe scaune, cum pun antrenorii jetoanele pe tabla din vestiar. Giuleştenii s-au conformat ca niste scolari sfioşi. Şi au zâmbit frumos. Doar Puiu Ionescu era mai circumspect: "Nu, mai bine, facem pozele după felul doi?". Antrenorul Slăteanu (fost Urecheatu – şi-a schimbat numele să nu-i ocărască puştii răutăcioşi fata prin şcoala) a nimerit lângă Rică Răducanu. Cotidianul "Atac” tocmai dezgropase un blat din ‘74. Slăteanu (fost Urecheatu) îl acuza pe Răducanu că ar fi trântit un meci cu Iaşiul. Rică n-a pus la suflet: "Nene Urecheatule, eşti marfă, tăticu’. Arăţi perfect, ne îngropi pe toţi". "Ne ingroapă pe toţi, Urecheatu", zicea, şi făcea cu ochiul ca în emisiunile lui Pepe de pe Antena 1.

Patronul cu o carte în mână

Văduva lui Greavu, doamna Violeta, trebăluia precum Coca Bloos în "Niki Ardelean, colonel în rezervă", să fie toate la locul lor. Coliva, cola, ţuica, palinca. Doamna Violeta avea trăsăturile unei femei care a fost, cândva, foarte frumoasă. "A fost stewardesă, dom’le, mă înţelegi...", ne explică un giuleştean. Apoi s-a făcut zarvă şi bătrânii au explicat cum "au venit ăia de la Tarom să ne facă nevestele stewardese". Unii n-au vrut, că femeile lor aveau doar opt clase şi nu ştiau nici limbi străine. Doamna Violeta râde şi povesteşte cum a ajuns ea sa facă parastasul la "Tom": "Îl ştiu pe patron de când era mic, a fost vecin cu noi. Un băiat aşa de cuminte şi studios… Mereu era cu câte o carte în mână, şi uite că Dumnezeu i-a ajutat şi-a ajuns patron de maxi-bar". Domnul Scurtu ne lămureşte că nu a fost chiar o întâmplare că parastasul celor doi foşti fotbalişti s-a ţinut în acelaşi loc: "Am complotat şi eu din umbră, să nu iasă discuţii, ştii cum e… Eu l-am adus pe Slăteanu (fost Urecheatu) de mână până la masă, aşa că, ce să vă mai spun…". Rică Răducanu a ţinut-o numai în şotii. Foştii fotbalişti îşi aminteau de toate, deodată. Despre armata făcută la Chitila, despre cum au luat titlul in ‘67. Năsturescu întreabă: "Domnu’ ziarist, domnu’ ziarist, ce e lângă stadionul Dinamo?". "Circul", zicem. "Greşit", zice el.

"Spitalul de urgenţă", zicem. "Lasă asta", zice el. "Poliţia?". Reactia a fost ca a lui Horia Brenciu, la Robingo-ul de altădată: "Perfect adevărat! I-auziţi! Ia’, mai zi! Poliţia, miliţia adică. Păi ne arestau lunea şi ne dădeau drumu’ miercurea. Sâmbăta aveam meci. âilalţi, de la Steaua, ne luau în armată pe toţi deodată, când se apropia meciu’ cu ei", se văita Nasturescu, un domn care seamăna leit cu Băsescu tânăr, cu şuviţa intactă. După slujbă, preotul face turul mesei şi-l omagiază pe "Nasture": "Ai fost cea mai tare extemă". Rică l-a invitat, pios, să guste ceva. Atmosfera s-a încălzit. Şi, dintr-una în alta, totul s-a terminat cu o beţie epocală.