SENATUL EVZ: Iluzia normalităţii comuniste

Adam Popescu
3 decembrie 2008, 02:00

Vladimir Tismăneanu: "Recent, într-un cadru artistic, a avut loc lansarea volumului intitulat "Iluzia anticomunismului", apărut la Editura Cartier din Chişinău."

Ambiţia autorilor este de a propune o serie de lecturi critice ale Raportului Final al Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste. Profit de acest prilej pentru a relua unele dintre intervenţiile mele pe blogul lui Cristian Pătrăşconiu pe teme legate de aceste evaluări critice. Unul dintre cei patru coordonatori este criticul literar C. Rogozanu. Domnul N.S. Dumitru, pe care dl Rogozanu nu l-a recunoscut la acea dezbatere de la MNAC, era în 1990 prim-vicepreşedintele FSN. El a fost principala persoană, alături de Gelu Voican-Voiculescu, implicată în îndeplinirea ordinului lui Ion Iliescu de aducere a minerilor la Bucureşti. Leninist impenitent, N.S. Dumitru nu a abdicat de la „iluziile comunismului“. Din câte mi s-a relatat, la discuţia de la MNAC, N.S. Dumitru a „explicat“ pe larg necesitatea sacrificiilor umane pentru împlinirea scopurilor progresiste ale doctrinei marxiste. Iacobinii au justificat întotdeauna băile de sânge prin „idealuri luminoase“...

Găsesc bizar faptul că autorii nu examinează serios mandatul Comisiei prezidenţiale formulat în decizia preşedintelui Traian Băsescu din aprilie 2006: „analiza instituţiilor, metodelor şi personalităţilor care au făcut posibile crimele şi abuzurile epocii comuniste“. Nu a fost nicicum obiectivul Comisiei pe care am coordonat-o să scrie un fel de „manual unic“. Ar fi fost o aberaţie. Dimpotrivă, cum se menţionează clar în nota Editurii Humanitas de la începutul volumului, Raportul este o sinteză pornind de la care vor începe noi explorări. În „Slavic Review“ a apărut, în 2007, recenzia lui Charles King, Raţiu Professor la Georgetown University, la Raport. În răspunsul meu, mulţumindu-i pentru analiza pertinentă, am fost de acord că există dimensiuni ale trecutului traumatic din anii comunismului care nu au fost elemente centrale ale analizei noastre. Ele trebuie evident adâncite: mă refer la problemele vieţii cotidiene, ale subiectivităţii sub comunism, dar şi cele legate de complicităţi şi colaboraţionism. Ele nu erau însă parte a ceea ce ne revenea nouă să facem, în parametrii Mandatului. Îi îndemn pe toţi cei interesaţi să privească de o manieră comparativă demersul nostru să citească volumul „Unspeakable Truths: Facing the Challenge of Truth Commissions“, de Priscilla Hayner, Routledge, 2002. Veţi constata că obiecţiile autorilor sunt aproape identice cu cele ale oponenţilor/criticilor comisiilor de adevăr în ţări precum Africa de Sud, Germania, Chile, Guatemala: Raportul este incomplet; cifrele legate de victime nu sunt convingătoare; nu ar fi trebuit rostite nume; tonalitatea este patetică; Raportul serveşte o cauză politică… În toate cele peste 20 de cazuri studiate de autoare, tirul criticilor (mai mult sau mai puţin civilizate) s-a concentrat pe preşedintele comisiei. Deci, nici la acest capitol, nu suntem originali. Ceea ce m-a surprins în volumul „Iluzia anticomunismului“ este absenţa referinţelor la literatura legată de memoria totalitarismului (excepţia este textul dlui Daniel Barbu). Nu se oferă măcar un document istoric care să contrazică ori să infirme concluziile Raportului.

Tot astfel, se afirmă că membrii Comisiei Prezidenţiale ar fi refuzat dezbaterile publice. Complet fals: am participat eu însumi la dezbateri la Institutul „Iorga“, la Universitatea din Braşov, la şcoala de vară de la Sighet. Colegi ai mei au organizat dezbateri la Institutul „Xenopol“ (Iaşi) şi Institutul „Bariţiu“ (Cluj). De câte ori am fost solicitat, am dat interviuri, răspunzând la orice întrebare (a se vedea interviurile cu dl Simonca în „Observator Cultural“). Cât priveşte refuzul „majorităţii editurilor“ din ţară de a publica această carte, nu pot să nu intuiesc un dram de auto-victimizare în această tendinţă de a detecta „o conspiraţie mai mare decât veacul“. Se uită deliberat că Raportul este o operă colectivă, asumată de toţi membrii Comisiei în spiritul şi metoda sa. Una dintre principalele recomandări ale Raportului a fost introducerea istoriei comunismului din România ca obiect de studiu în licee. Acum două luni, la Polirom, a apărut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, primul Manual pe acest subiect. Este rezultatul conlucrării dintre istoricii şi politologii din cadrul IICCR şi cei din Comisia Prezidenţială Consultativă. Înţeleg frustrările, fobiile şi dorinţa unor jurnalişti cu morgă de „political scientists“ de a dobândi faimă aşezându-şi discursurile sub drapelul unui iresponsabil marxism-leninism à la Zizek (pe acest subiect a se vedea articolul lui Adam Kirsch din „The New Republic“ tradus în „Idei în Dialog“, decembrie 2008). Efortul lor crispat mi-a adus în minte o frază a marelui gânditor social Albert Hirschman: „Duşmăniile împărtăşite conduc la legături amoroase bizare“. Strania indiferenţă a autoproclamaţilor antianticomunişti faţă de elucubraţiile nostalgic-iacobine sugerează formula unei insolite combinaţii de (naiv?) bovarism stângist şi leninism resuscitat. Pentru noi, ceilalţi, anticomunismul, ca şi antifascismul, reprezintă o ripostă la iluzia normalităţii totalitare.