Marcată de dezinteresul public şi ferocitatea dezbaterilor academice, condamnarea comunismul românesc rămâne un subiect care divizează spaţiul public autohton. La doi ani distanţă de Raportul Tismăneanu, un volum ce reuneşte câteva eseuri critice cu privire la "iluzia anticomunismului" repune pe tapet controversa. "Comunişti-anticomunişti" este poate cea mai tare distincţie pe care a produs-o dezbaterea publică în România postcomunistă. Anii '90 au fost cu adevărat epici din acest punct de vedere. Războiul între vechile structuri şi cei care presau pentru reformare s-a dus însă departe de cetăţeanul român mediu statistic.

Eliberaţi de sub povara totalitară, milioane de membri ai Partidului comunist s-au evaporat cu totul în zilele lui decembrie 1989. A fost cea mai rapidă tranziţie din estul-european: o societate profund aservită s-a transformat în câteva ore într-una compusă din democraţi fervenţi. Istoria totalitarismului românesc a fost asimilată pe neaşteptate unei experienţe anonime şi impersonale ce reţine un dictator, câteva figuri de securişti şi o imensă iresponsabilitate. Iluzia se menţine încă aproape două decenii mai târziu.

Stat versus societate În aprilie 2006, Traian Băsescu invita un număr de “voci vizibile” ale spaţiului public românesc pentru a delibera asupra naturii criminale a statului comunist. Comisia, prezidată de politologul Vladimir Tismăneanu, avea sarcina să producă dovada incontestabilă pe baza căreia să se dea verdictul final: socialismul de stat a fost un regim profund anti-popular, bazat pe teroare şi îndreptat împotriva intereselor cetăţenilor săi. Cu alte cuvinte, paranteza politică şi socială cuprinsă între 1948 şi 1989 propunea, pentru preşedintele României, un scenariu unic: statul împotriva societăţii.

Câteva luni mai târziu, în decembrie 2006, Traian Băsescu putea, la sfârşitul unei lecturi de 660 de pagini, să declare de la tribuna Parlamentului: "Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în raport, afirm cu deplină responsabilitate: regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal". Declaraţia a rămas, în ciuda impactului mediatic semnificativ, fără efecte. De fapt, strict tehnic, ea poate fi trecută la capitolul “opinii personale ale preşedintelui Băsescu”, din moment ce plenul celor două Camere n-a adoptat prin vot mesajul şefului statului.

Anticomunismul postcomunist? În România postcomunistă cetăţenii nu s-au arătat interesaţi să dezbată natura regimului care i-a ţinut prizonieri decenii la rând. Cu atât mai mult, nimeni n-a fost interesat să obţină condamnarea comunismului pe cale legislativă. Conform Constituţiei, 100.000 de români, din cel puţin un sfert din judeţele ţârii, ar fi putut să ducă în Parlament un proiect de lege care să arunce anatema asupra dictaturii. Ar fi putut, dar n-au făcut-o.

Partidele politice, instituţiile ce revendică reprezentarea intereselor cetăţenilor, nu au inclus niciodată în programele lor intenţia renegării socialismului de stat pe cale legislativă. Mai mult, nici măcar candidaţii propuşi nu au fost filtraţi în baza unor principii care să indice voinţa anticomunistă a partidelor. Dezgustul public s-a trezit doar în relaţie cu subiectul securiştilor. “Braţul înarmat” al Partidului a reuşit să strângă, în unanimitate, toate sentimentele negative ale unei societăţI, dealtfel, profund divizate.  

LANSARE O ţară, milioane de opinii Miercuri seară, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, s-a lansat volumul “Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, o culegere de eseuri care pune în discuţie nu atât valoarea ştiinţifică a produsului Comisiei prezidenţiale, cât mai ales semnificaţia sa politică şi ambiţia de a tranşa definitiv problema socialismului de stat autohton. Desfăşurată într-un cadru mai degrabă informal, dezbaterea i-a găzduit printre alţii pe scriitorul Vasile Ernu, politologul Daniel Barbu sau profesorul de filosofie Adrian-Paul Iliescu.

“Am reunit toate aceste eseuri critice într-o carte mai mult dintr-o reacţie faţă de pretenţiile Raportului de a produce adevărul absolut”, a susţinut Vasile Ernu.

“Problema din punctul meu de vedere nu este valoarea ştiinţifică a documentului in baza caruia comunismul a fost condamnat. Deşi personal consider ca Raportul nu vine cu nimic nou, forma sa si cantitatea enorma de informatii aduc un plus dezbaterii intelectuale. Profund discutabilă este însă opţiunea preşedintelui Băsescu de a emite o judecată politică doar dupa consultarea prealabila a unui document academic. Traian Băsescu nu cunoştea ororile şi crimele comunismului şi avea nevoie de concluziile unui studiu pentru a se decide”, s-a arătat intrigat Daniel Barbu.

Aspectul evidenţiat de politolog a concentrat dealtfel mizeul dezbaterii: de ce a avut nevoie preşedintele român de un raport care să-i valideze opinia politică? N-ar fi fost de preferat ca Raportul Tismăneanu să rămână o producţie ştiinţifică, contestabilă pentru valoarea sa academică şi nu pentru asocierea cu o poziţie partinică? Răspunsurile, evident, n-au fost găsite. În parte, şi pentru că sala ce a găzduit dezbaterea n-a putut strânge cele douăzeci de milioane de opinii divergente din România comunist-anticomunistă.