În 1982, Suveranul Pontif a fost rănit de un preot fanatic. Un film care marchează acest moment, trecut până acum sub tăcere de Biserica Catolică, va rula astăzi la Vatican, la împlinirea a 30 de ani de când regretatul Karol Wojtyla a fost ales Papă.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost înjunghiat de un preot, la un an după ce fusese împuşcat în abdomen de turcul Mehmert Ali Agca.  La 12 mai 1982, după o vizită papală la sanctuarul de la Fatima, un preot spaniol ultra-tradiţionalist, Juan Fernandez Krohn,  l-a atacat cu un pumnal pe Suveranul Pontif.

Vaticanul a admis incidentul, dar a ascuns amănuntul că Papa a fost atunci rănit. "Pot spune acum că Sfântul Părinte a fost rănit. Când ne-am întors în cameră, sângera", a declarat cel care a fost secretarul privat al Papei vreme de aproape 40 de ani. Dezvăluirile cardinalului Stanislaw Dziwisz fac parte dintr-un documentar («Mărturia»), a cărui premieră la Vatican va avea loc astăzi, 16 octombrie, în prezenţa actualului Suveran Pontif, Benedict al XVI-lea. De ce astăzi ? Pentru că se împlinesc trei decenii de când omenirea a avut noroc.

După treizeci de ani

Karol Wojtyla s-a născut pe 18 mai 1920, la Wadowice (Polonia), într-o familie modestă, cum sunt familiile în vreme de război. La nouă ani, Karol, fiul unui ofiţer, şi-a pierdut mama. După absolvirea liceului "Marcin Wadowita" s-a înscris, în anul 1938, la cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Jagielloniene din Cracovia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi al ocupaţiei naziste a Poloniei, Universitatea a fost închisă şi Karol Wojtyla a muncit într-o fabrică de produse chimice. În 1948 a intrat în rândul clerului. Peste 30 de ani a devenit Papă. Pe 16 octombrie 1978, Cardinalul Karol Wojtyla, arhiepiscop al Cracoviei, intra în istorie ca primul Papă polonez, şi cel dintâi Suveran Pontif nenăscut pe pământ italian din ultimii 450 de ani. O epocă se termina la instalarea necunoscutului polonez în funcţia cea mai însemnată a ierarhiei catolice. Mai important: o altă epocă începea. Lumea avea să nu mai fie niciodată la fel după întalnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea.

Iluzia japonezilor

«Vă dau o veste îmbucurătoare», rosteşte într-o latină solemnă cardinalul Felici. «Avem un Papă». Mulţimea murmură curioasă, după care liniştea se aşterne din nou în Piaţa Sfântul Petru. «Ca-ro-lum», sparge din nou tăcerea vocea cardinalului. Carlo Confalonieri, decanul octogenar al Colegiului Cardinalilor ? – întrebarea stă pe buzele tuturor. Cuvintele celui de la balcon cad din nou, ghilotinând aşteptarea aproape insuportabilă: “Cardinalem Woj-ty-la”. Confuzia e la cote maxime. Cine e bărbatul al cărui nume a fost rostit ? Un grup de turişti japonezi se bucură într-o parte a pieţei, crezând că nou numitul Papă e un conaţional de-al lor (episodul e povestit în «Time»). La televizor, comentatorii italieni rostesc neîncetat cuvantul « pollaco » (polonezul), iar toate regulile manipulării îşi fac meseria: toţi înţeleg «Poletti» , numele vicarului Romei. «Noul Papă va lua numele de Ioan Paul al II-lea», îşi încheie anunţul cardinalul Felici. Un gest de respect în amintirea lui Ioan Paul I, primul dintr-un lung şir care îl vor apropia pe noul ales de inimile italienilor şi ale catolicilor din întreaga lume. Ioan Paul I a fost Suveran Pontif 33 de zile. «Giovanni Paolo» al II-lea -  26 de ani.

Omul de după Cortina de Fier

Cine e totuşi bărbatul de 58 de ani al cărui destin avea să schimbe fundamental sfarşitul de secol XX?

«Un om construit ca un înaintaş la rugby», scria The Australian, cotidian naţional de la Antipozi. «Atlet al credinţei» nu mai era doar o simplă metaforă de inspiraţie creştină. Lui Karol îi place la nebunie să schieze în Munţii Tatra, să facă drumeţii şi chiar să se dea cu caiacul pe Lacurile Mazuriene. Poate cel mai important însă, Karol venea din acea Europă aflată dincolo de Cortina de Fier. Polonia natală era, în acelaşi timp, ţara celui mai viguros conservatorism catolic şi al comunismului venit pe filieră sovietică. Un papă provenit din blocul est-european era nu doar o noutate absolută, ci, în sine, un eveniment cu multiple implicaţii politice. Peste ani, revoluţiile din 1989 aveau să spună, în parte, şi povestea credinţei unui om că lumea poate, trebuie să fie şi va fi mai bună.

«Nu vă temeţi!»…

Dacă lagărul comunist s-a prăbuşit lăsând în urmă ruine şi nostalgici ignoranţi, e pentru că a existat acest Papă, care a subminat regimul cu arma credinţei. «Nu vă temeţi», a fost laitmotivul unui pontificat în care lucrurilor li s-a spus pe nume: răului i s-a spus rău şi binele a fost practicat, cu gesturi simple şi adânci.

Ioan Paul al II-lea l-a vizitat în puşcărie pe turcul care l-a împuşcat, a predicat iertarea, a trecut pragul sinagogilor şi moscheilor, într-un apostolat al păcii singular în cel mai criminal din ultimele veacuri. A propovăduit toleranţa în epoca intoleranţei maxime, fără să abdice de la valorile fundamentale ale creştinismului: s-a opus legalizării căsătoriilor homosexuale şi hierotonosirii femeilor şi a apucat să le spună celor care se ocupă de clonări că se îndepărtează, nu se apropie, de taina creaţiei.   Papa Ioan Paul al II-lea a fost un pacifist profund, care, cândva în tulburii ani de la sfârşitul Războiului Rece, spunea despre sine că «predică Evanghelia, nu Democraţia». Şi totuşi, a fost pilon fundamental în prăbuşirea totalitarismului comunist est-european. A fost şi primul Papă care a vizitat o ţară ortodoxă. Întâmplător, sau nu, ţara a fost România. «Grădina Maicii Domnului», cum, cu dragoste, a numit-o. Papa Ioan Paul al II-lea fost iubit peste tot, chiar şi (sau, mai degrabă, mai ales) pe stadioanele de fotbal.

Înainte să fie Papă, a apărat poarta pentru copiii evrei

Pe când era un puşti, Karol nu ieşea din poarta echipelor ad-hoc de la periferia din Wadowice. I se spunea Lolek. Cel mai bun prieten al său era evreu: Jerzy Kluger, băiatul unui medic (evreii de atunci din Wadowice erau sau negustori, sau medici). Când şi-a scris memorile, Kluger n-a uitat să scrie: "Se jucau meciuri între evrei şi catolici, Lolek intra de multe ori în poartă la noi, la evrei, pentru că eram mai puţini”.

Papa nu s-a dezis niciodată de pasiunea sa pentru sportul-rege. Ţinea cu FC Liverpool. La moartea lui, în Piaţa "San Pietro" din Vatican s-au strâns peste 100.000 de oameni care i-au scandat numele precum unui fotbalist celebru: "Gio-va-nniiii Pa-olooo, Gio-va-nniiii Pa-olooo!".  O lună mai târziu, Liverpool a câştigat Liga Campionilor (şi în 1978, tot Liverpool câştigase cel mai important trofeu al cluburilor!). A fost după un meci cu AC Milan, meci căruia profanii stadioanelor i-au spus “miraculos”. Atunci, Liverpool a revenit de la 0-3, iar omul meciului, portarul polonez de la Liverpool, Jerzy Dudek a spus, la final, că a apărat cu trei mâini şi că una a fost a Papei. “Santi subito” (“Sanctificaţi-l imediat!”) au spus oamenii aceia din Piaţa “San Pietro”, în seara când Papa a trecut pragul Cerului.

LEGENDE ŞI GLUME

Un om bun intră în folclor Transformarea lui Karol Wojtyla în Papa Ioan Paul al II-lea, în 1978, a produs uimire, dar mai ales un folclor amintit şi peste ani. Jocurile de culise păreau să stea la baza acestei ciudate numiri, neanticipate de nimeni acum 30 de ani. O glumă a început să circule imediat după anunţarea noului papă : «Aţi auzit rugăciunea de deschidere a noului papă polonez ?», «Mărită fii Fecioară, italianul a sosit pe locul al doilea”. Aversiunea italienilor faţă de polonezi îşi găsise sinteza perfectă în băşcalia ieftină. Sentimentul era desigur reciproc.

O altă glumă, de data asta inventată în spatele Cortinei de Fier, ilustrează perfect : «Noul papă şi-a sunat mama ca să-i dea două veşti: una bună şi una proastă. «Fiule, zi-mi vestea bună», « Mama, am fost numit papă », « Minunat, sunt mandră de tine », apoi cu voce scazută « Dar care e vestea proastă ? », «Trebuie să locuiesc într-un cartier italian ».

Şi italienii şi restul lumii, catolice sau nu, au sfârşit prin a-l iubi pe acest om căruia i se citea bunătatea în ochi. În 2007, în timpul unei ceremonii din Polonia, când se comemorau doi ani de la moartea lui, chipul Papei a apărut într-un foc de tabără imortalizat într-o fotografie care a făcut înconjurul lumii. Chiar dacă există Photoshop şi orice munte de deşertăciune începe de la propoziţia «nu cred», oamenii şi-au pus întrebări. A fost Karol Wojtyla un sfânt? Seara tristă de aprilie care a adus moartea Papei a fost urmărită la televizor de jumătate de planetă. Murise un reper moral, care şi-a trăit ultimii ani cu demnitate, fără să se plângă vreodată de maladiile care pe care le-a purtat ca pe o cruce.