Unele femei din localităţile de graniţă din Delta Dunării îşi aduc copiii pe lume în Ucraina. Motivul: în caz de urgenţă, spitalul "de la ruşi" e mai la îndemână.

În 1985, presa sovietică publica o poveste care, retrasată peste ani, defineşte un spaţiu şi pe oamenii ce-şi duc veacul pe aici. „Să fii sănătos, Daniel!“, îi urau publicaţiile din Ucraina acelor vremuri unui băieţel de 10 ani din România, salvat numai după ce fusese trecut, cu barca, la ucraineni. Peste 20 de ani, băieţelul din poveste avea să refacă drumul către spitalul unde a fost operat, de data asta bărbat în toată firea şi responsabil, ducându-şi nevasta să nască „la ruşi“.

Oamenii din Chilia Veche sau Periprava ştiu de când sunt ei prin părţile alea că, dacă-i vorba despre naşteri sau despre orice gen de urgenţă medicală, hotarul şi piedica diplomatică dintre cele două ţări devin o întindere de apă ca oricare alta. Chiar şi acum, când aici e graniţa Uniunii Europene. Şi nici nu prea contează că, din 2004, aici s-a deschis o clinică dotată de Fundaţia „Principesa Margareta“, unde doctorul din sat se gospodăreşte cât îi stă în putinţă. Cazurile care nu pot aştepta şalupa de la Tulcea, inclusiv naşterile cu complicaţii, sunt trimise cu barca, peste graniţă. Aşa ajung copiii românilor din Deltă să fie aduşi pe lume „la ruşi“, cum le zic localnicii vecinilor de peste apă.

Probabil că atunci când s-a îmbolnăvit, în copilărie, numitul Daniel Gurienco, locuitor al localităţii de frontieră Chilia Veche, nu şi-a imaginat vreo clipă ce va urma. În 1985, Daniel îşi serba împlinirea frumoasei vârste de 10 ani cu dureri abdominale crunte, într-un spital ucrainean. Medicii ruşi i-au adus cadouri cu nemiluita, a fost frumos, mai ceva ca în sânul familiei, la Chilia-n port. În urma acestei călătorii forţate, în scopuri medicale, Daniel Gurienco s-a ales cu trei cicatrice pe abdomen, de la operaţii, şi cu mândria de a fi, probabil, singurul locuitor din Delta Dunării care se poate lăuda că a fost vizitat de ambasadori când se afla pe patul de spital. „Meritul“ lui: s-a îmbolnăvit de apendicită şi a fost transportat de grăniceri pe malul ucrainean pentru a fi operat. În Deltă nu exista pe atunci vreo posibilitate să fie dus la un spital românesc în timp util. Aşa a devenit Daniel Gurienco pacientul preferat al Uniunii Sovietice. Caz de prima pagină

„Dacă rămâneam în România, muream“, spune Daniel Gurienco azi. Boala l-a supt de ajunsese o mână de băiat, cu puţin peste 20 de kilograme. Cam asta îşi aminteşte Daniel despre ziua în care l-a urcat maică-sa în barca grănicerilor şi l-a dus peste apă, la „fraţii din URSS“. Acolo a stat patru luni. Timp berechet cât să rămână în istoria medicală sovietică drept „cazul băieţelului care ar fi murit dacă URSS nu i-ar fi întins o mână de ajutor“.

Publicaţia „Uniunea Sovietică“ - ce era distribuită şi în Republica Socialistă România - şi-a ţinut la curent cititorii fideli cu fiecare etapă a itinerarului apendicelui perforat al tânărului Daniel Gurienco: de la Chilia, sovieticii l-au dus cu ambulanţa la Odessa, de la Odessa, cu elicopterul la Kiev. Acolo a fost operat de un doctor care şi-a făcut cruce când a văzut până unde a ajuns Daniel cu apendicita lui cu tot. Medicul i-a spus că nu a mai văzut niciodată un caz ca ăsta în toate locurile în care a lucrat. Asta incluzând şi războiul din Vietnam. O vizită de vază Ruşii l-au „tăiat“ o dată la Chilia Nouă, a doua oară la Odessa, a treia oară la Kiev. În rest, se purtau de parcă era copilul lor. Alerga prin spital, îi dădeau maşinuţe, binoclu, de toate. „S-au străduit să mă salveze! N-o să uit niciodată. Eram şi primul caz de copil care a fost trecut la ruşi până atunci! Şi veneau zi de zi ziarişti la mine şi scriau cum am ajuns până la Kiev din România, pentru o apendicită. Am teancuri de reviste acasă de acolo, în care scriau «Să fii sănătos, Daniel!». A venit să mă vadă şi ambasadorul României de la Kiev. Şi n-a trebuit să plătesc mai nimic. A împrumutat mama bani de la ambasador, că nu venise pregătită să stea atât de mult“, povesteşte Daniel. Aşteptat cu alai

Când băiatul s-a mai întremat, autorităţile sovietice l-au condus cu mare fast, nu ca pe un lipovean amărât care a fost dus din disperare cu barca peste Dunăre. Ci ca pe un VIP în toată regula: a venit cu „protocol“, pe ruta Kiev- Odessa-Chilia Nouă, cu elicopter şi maşină a grănicerilor. „Au venit toţi să-şi ia la revedere de la mine, aici ne-au aşteptat ruşii la ponton. La malul românesc mă aştepta toată clasa, nu aşa, oricum!“, încheie Daniel.

Şi prima parte a povestirii se sfârşeşte brusc. După 20 de ani, s-a întors în Ucraina ca soţia lui să nască. Aici i-a reîntâlnit pe medicii care l-au operat prima dată. Şi s-au îmbrăţişat.

SCHIMB

Orezul cu sare şi o naştere transfrontalieră

Daniel Gurienco are acum 33 de ani şi, în urmă cu trei ani, s-a întors la spitalul din vecini, când a trebuit să treacă graniţa cu Anişoara, nevasta sa, ca s-o aducă pe lume pe Gabi, mezina familiei.

Când a venit Gabi pe lume, satul era în ceea ce Daniel numeşte „criză de doctori“. Nu că ar fi dat vreodată satul pe-afară de cadre medicale. „Dar domnul doctor de-abia venise, îşi lăsase bagajele şi, pe la 19 şi ceva, a intrat nevastă-mea în criză. Am sunat asistenta imediat, a venit. Salvarea nu putea să vină că nu erau încă ambulanţele astea moderne. Aşa că am zis că mergem la ruşi!“, îşi aminteşte tatăl. „Am luat şalupa, am acostat, nu am coborât pe mal, pentru că legea spune că nu ai voie să cobori. Ne-au luat datele, am stat vreun sfert de oră-20 de minute până au venit doctorii lor cu ambulanţa, au luat actele, datele şi, după vreo oră, au plecat spre spital“, spune Daniel. Toate bune şi frumoase, explică tatăl. O naştere cu probleme

Pentru Anişoara, naşterea în Ucraina nu a fost chiar o poveste cu ambasadori şi alinturi. Chiar dacă este soţia pacientului-erou de primă pagină de acum 23 de ani, se pare că ucrainenii i-au aplicat un tratament ceva mai „special“. „A fost groaznic. Eram să mor. Când am acostat, doctorii au venit şi vorbeau în rusă. Credeau că nu înţeleg. Dar primele cuvinte pe care mi le-au spus au fost dacă am bani la mine să plătesc. Le-am zis că se duce soţul înapoi să aducă bani. Şi cu foarte mare greutate au acceptat“, spune femeia. În spital a mâncat orez cu sare, „caşă“, ceva tradiţional. Nu i-a plăcut deloc. Iar la naştere au băgat-o într-o cameră foarte rece, cu geamuri sparte. „Şi acum am un picior mai gros decât celălalt, pentru că nu mi s-a scurs tot cheagul de sânge şi s-a deplasat spre picior. Serviciile de acolo au fost groaznice, toată lumea s-a comportat cu noi ca şi cu nişte câini când au auzit că suntem din România“, povesteşte femeia.

„Tratamentul“ aplicat de ucraineni Anişoarei are, din câte se pare, o explicaţie: o altă româncă, adusă să nască cu o săptămână înainte peste graniţă, refuzase să plătească spitalizarea. Daniel Gurienco, pe atunci lucrător la Poliţia de Frontieră, îşi aminteşte situaţia. Soţul femeii respective le-ar fi zis poliţiştilor de frontieră: „Voi aţi adus-o, voi să plătiţi“. Au pus toţi mână de la mână, au plătit şi au plecat, cu toată ruşinea.

Pe Gabi o mai cheamă şi Tania Ca orice mamă respectabilă, Anişoara Gurienco este o doamnă cu multe griji. Una dintre ele e că a născut-o pe mezina familiei „la ruşi“ şi se gândeşte că poate, peste ani, asta îi va dăuna fetiţei. „Ea are acte pe România, dar s-a născut acolo. Dacă în viitor, când va creşte fetiţa mea, se va găsi un tâmpit şi-o va lua la întrebări: «Bă, te-ai născut acolo, ce-ai făcut, cum ai trecut?»“, spune Anişoara. Gabi s-a născut de Sfânta Tatiana, o sărbătoare pentru ucraineni. Doctorii au rugat-o pe Anişoara: „Te rog frumos, pui numele românesc, dar pune-l şi pe ăsta, Tatiana“. Femeii nu i-a plăcut, dar a rămas, ca mulţumire să-i dea şi un nume rusesc. Aşa că pe Gabi o mai cheamă şi Tania.

Un spital invizibil Daniel Gurienco crede că toate s-ar rezolva şi nimeni nu i-ar mai deranja în toiul nopţii pe ucraineni dacă s-ar construi un dispensar mai acătării de partea românească. „Proiect de dispensar mare este, trebuia să fie construit înainte de ’89 peste drum de Poliţia de Frontieră. Erau turnaţi şi stâlpii de rezistenţă. Dar au cărat oamenii la fier vechi, au distrus cum s-a distrus peste tot în ţară“, spune Daniel.

Cât despre partea ucraineană, dincolo de graniţă se întinde semeţ şi orgolios nevoie-mare Kilia (Chilia Nouă), un oraş în toată regula, cu spital şi drumuri către alte zone. Aşa că ucrainenii nu prea au motiv să ceară ajutor în satele româneşti de la frontieră. Singurele dăţi când au fost văzuţi trecând de partea românească a fost când s-au îmbătat şi au venit să râdă de pe malul românesc către casă.

PORTRET DE FAMILIE. Daniel Gurienco, alături de Gabi (centru), fiica născută la ruşi, sora acesteia şi Anişoara, mama lor

PEISAJ DE FRONTIERĂ

„Astea sunt condiţiile“

Dorin Dâmboveanu, adjunctul Poliţiei de Frontieră din Chilia Veche, spune că poliţiştii de frontieră sunt chemaţi să facă pe brancardierii dacă situaţia şi vremea de afară o cere: „Într-o situaţie normală, dacă vrei să treci de partea cealaltă, treci prin punctele de trecere simplificate, cu documentele specifice, paşaport şi aşa mai departe. În situaţia aceasta, la urgenţele medicale se procedează direct la trecere, cu nişte telegrame între cele două părţi“.

Copiii care se nasc acolo sunt, pentru câteva zile, persoane fără cetăţenie. Li se eliberează un bilet în ucraineană cum că s-au născut acolo şi abia apoi, după externare, sunt înregistraţi drept cetăţeni români. „Că e în româneşte sau ucraineană, oricum ne salutăm“

Primarul comunei Chilia Veche, Georgeta Petrovici, este născută şi crescută în Deltă. Aşa că pentru ea trecerea în caz de urgenţă „la ruşi“ e ceva ştiut de mulţi ani. „Lucrurile astea s-au întâmplat şi înainte de 1989, se întâmplă şi acum şi, probabil, că se va întâmpla la fel, pentru că astea sunt condiţiile. Asta este, trebuie să trăim, să comunicăm, suntem la 80 de kilometri de Tulcea...“, spune aceasta.

Pe frontiera din Deltă nu prea există diferenţe politice între România şi Ucraina, spune primarul. Aici, conflictul pe tema canalului Bâstroe sau a Insulei Şerpilor sunt subiecte la care se zâmbeşte, amuzat. „Tensiunile dintre România şi Ucraina sunt sus. Aici, jos, de copil strigam când treceau vasele ruseşti către ei. Şi ei ne răspundeau. Că e în româneşte, că e în limba ucraineană, oricum ne salutăm. Deci, pentru noi nu există tensiunile astea. Alea sunt sus, să rămână acolo sus!“, încheie, zâmbind, Georgeta Petrovici.

Anişoara Gurienco, „mamă de ocazie“ în Ucraina: "A fost groaznic. Eram să mor. Şi acum am un picior mai gros decât celălalt, pentru că nu mi s-a scurs tot cheagul de sânge şi s-a deplasat în jos. (...) Fetiţa mea are acte pe România, dar s-a născut în Ucraina. Dacă în viitor, când va creşte, se va găsi un tâmpit şi-o va lua la întrebări: «Bă, te-ai născut acolo, cum ai trecut în România?»."

SERIAL EVZ

În spatele ştirii cu „s-a întâmplat ceva“ există întotdeauna o poveste. Recompuse din urmele lăsate, aceste „istorisiri“ se aseamănă cu tablourile: un cadru încremenit ce poate fi recitit şi interpretat la infinit. Orice rând dintr-o ştire are o poveste în spate, iar grămada tuturor acestor fapte neştiute se cheamă „România“. „Evenimentul zilei“ lansează, de astăzi, „România de azi pe mâine“, o rubrică săptămânală de reportaj cu poveşti inedite, oameni şi destine pierdute şi regăsite pe lungul drum dintre comunism, tranziţie şi europenizare.