Lucrează săptămâni întregi la câţiva centimetri de pictură, uneori şi la 40 de grade C. Sunt deopotrivă artişti şi tehnicieni, iar munca lor discretă menţine în viaţă o istorie scrisă în piatră.

La Mănăstirea Stavropoleos, lucrările de restaurare sunt în toi. În interiorul răcoros şi cufundat în linişte al bisericuţei de la 1724, meşterii au făcut tot ce se putea pentru a salva şi recondiţiona picturile. Măicuţa de la strană spune că frescele vor rămâne de acum în stadiul actual - chiar dacă au rămas porţiuni fără culoare -, pentru a nu interveni în pictura originară. La exteriorul mănăstirii se lucrează de zor.   Pe schela improvizată, îngustă şi cam şubredă, la înălţimea acoperiş ului, patru studenţi îşi petrec zile întregi, luptându-se cu căldura, încercând să dea viaţă, din nou, picturilor realizate în perioada arhitectului Ion Mincu. Sunt toţi absolvenţi de licee de artă şi de facultăţi de profil, din Cluj şi Bucureşti.   Lucrările de restaurare presupun ore întregi de muncă migăloasă, de multe ori la înălţime, ore de nemişcare dătătoare de cârcei, în care se înaintează pe decimetru pătrat. „Nu e uşor să stai ore întregi pe schele, în solarul ăla. Mai ales zilele trecute... erau 41 de grade C“, spune Macedon, unul dintre restauratorii de la Stavropoleos, arătând schela acoperită cu o folie de plastic.

Tinerii se arată însă bucuroşi de ocazia de a vizita monumente şi de a cunoaşte în permanenţă oameni noi. „Mergem în tot felul de locuri unde sunt de restaurat monumente. Am avut ocazia să intrăm de multe ori în mediul călugărilor şi al măicuţelor de la mănăstiri. Eram cazaţi chiar acolo, în chilii, şi, într-un fel, participam la obiceiurile lor. Unii ni se păreau ciudaţi, alţii erau de treabă. De multe ori eram frânţi de oboseală şi am fi vrut să dormim mai mult sâmbăta, dar ei ne trezeau să participăm la slujbă. Puteam să-i refuzăm? Nu, pentru că s-ar fi supărat“, mărturiseşte Macedon.

Macedon, restaurator: "Nu e uşor să stai ore întregi pe schele, în solarul ăla. Mai ales zilele trecute... erau 41 ºC." „BIJUTERIE“ Biserica Doamnei

La intersecţia Căii Victoriei cu Bd. Regina Elisabeta, se gă- seşte Biserica Doamnei. Ctitorită în 1683 de doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino, biserica se află într-un lung proces de restaurare, început în 2000. În prezent, echipa de restauratori condusă de Dan Mohanu a descoperit că pictura interioară a bisericii - semnată de pictorul Constantinos - a fost întreruptă în momentul iniţial al realizării şi continuată ulterior, într-o altă etapă, ceea ce sugerează că ansamblul nu a fost terminat din cauze istorice necunoscute.

IGNORANŢĂ

Confundaţi cu nişte zugravi

„De ce am ales să fim restauratori? Ca să arătăm ca nişte brutari! Uite, parcă sunt Vel Pitar!“, se amuză Macedon, arătându-şi hainele de lucru prăfuite. Ceea ce nu înseamnă însă că ignoranţa trecătorilor îi lasă reci. Tinerii spun că li se întâmplă adesea ca oamenii care trec pe lângă monumentele la care lucrează să-i confunde cu nişte simpli zugravi sau să-i întrebe, cu inocenţă, de ce spală pereţii.

Artă sau meşteşug? Tinerii nu se pot hotărî. Cad însă de acord când spun că restaurarea e o muncă dificilă, care presupune cunoştinţe din domenii numeroase. „Trebuie să ştim fizică, noţiuni de chimie, etiopatogenie (ramură a medicinei care studiază cauzele şi mecanismele bolilor - n.r.) şi multe altele. În plus, e nevoie de multă răbdare şi migală. Uneori este nevoie să revenim pe aceeaşi suprafaţă de zece ori“, spune Cristiana, şi ea restaurator la Stavropoleos.

Manuela, tânăra care lucrează la Biserica Doamnei, crede că partea cea mai grea e nemişcarea: „Nu prea ai loc să te mişti, mai ales când eşti cocoţat şi înţepeneşti în câte o poziţie ore întregi. E cumplit şi cu temperatura“, spune Manuela. Un fel de medicină Cu toate că lucrează, printre altele, cu pensula şi culoarea, restauratorul nu trebuie confundat cu un artist, liber să se exprime pe suportul la care lucrează. „În restaurare nu poate exista o intervenţie fără un studiu riguros, iar etapele de lucru sunt bine stabilite, pe când în artă sunt permise licenţe. Practic, munca aceasta nu se raportează la ceea ce producem, ci la o operă existentă, cu care intervenţia noastră trebuie să fie compatibilă. Singurul domeniu cu care se poate asemăna este medicina“, spune profesorul universitar Dan Mohanu, de la Secţia de Conservare Restaurare Pictură Murală a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, care poate fi găsit zilnic lucrând la Biserica Doamnei.

Munca e dificilă şi laborioasă. „Există limite anterioare care trebuie păstrate. Pentru a face o consolidare trebuie să punem problema lacunelor unde se reconstituie suportul, iar lucrarea trece prin multe alte etape, care nu se văd“, spune profesorul Mohanu. Opţiune artistică   Flavia - a treia artistă care lucrează la zidurile Mănăstirii Stavropoleos - recunoaşte că nu a nimerit la restaurare din prima. „Am ştiut de la început că vreau la Arte. Optam între pictură şi textile, dar am rămas, până la urmă, la restaurare.“ Nici Macedon nu s-a orientat de la început spre domeniu. La originea alegerii sale a stat o întâmplare. „Eram decis să dau la ceramică. Îmi plăcea şi mă pregătisem pentru asta. Dar întâmplarea a făcut ca, înainte de admitere, să cunosc un profesor şi specialist în domeniu, care organizase o expoziţ ie de instalaţie în Cluj. Aveam sarcina de a-l ajuta să demonteze lucrările. Nu o să uit niciodată că avea nişte tuburi fragile, iar eu, cum le-am luat în mână, le-am scăpat şi s-au făcut zob la picioarele noastre. Parcă îl văd şi acum pe profesor cum a ridicat de jos câteva resturi. Nu-i venea să creadă. Nici mie. Aşa am renunţat la ceramică“, povesteşte amuzat Macedon.   Mai apreciaţi în Franţa

Un restaurator din România câştigă, în medie, 1.000 de lei pe lună, în timp ce, în străinătate, salariile şi condiţiile de lucru sunt incomparabil mai bune. Cu toate acestea, performanţele lor sunt recunoscute la nivel internaţional. „La Liège, unde am fost plecată cu o bursă, erau o mulţime de studenţi români - de la grafică, pictură, design - şi erau toţi foarte apreciaţi. Poate şi datorită sistemului, pentru că studenţii francezi fac în primii doi ani numai teoria artei şi abia în anul trei încep practica, pe când noi începem să lucrăm efectiv încă din primul an“, povesteşte Flavia.   „Românii sunt, în general, mult mai bine pregătiţi. Şi stilul profesorilor diferă. Aici cerinţele sunt mai mari, profesorii sunt mai stricţi, parcă intră în viaţa ta personală, în psihicul tău, te transformă“, conchide Macedon.