EVZ vă prezintă povestea Ioanei Covrig-Ortopelea, o româncă plecată în jurul lumii şi care a zăbovit un an în fascinanta Chină pre-olimpică.

Era 2006, vreme bună pentru împlinit vise. Ioana avea 28 de ani, vârsta aceea la care te joci pe „Google Earth“ în biroul unei multinaţionale şi te întrebi „Cum ar fi?“. Să pleci aşa, pur şi simplu. Cu un rucsac în spate, ascultând numai de zgomotul infernal al atomilor de curiozitate care se ciocnesc violent în inima ta. Ioana (Hana pentru prieteni) muncea deja de mulţi ani, cum muncesc tinerii României care nu apar niciodată la televizor: mult şi pe bune, fără timp de vacanţă.

Până când şi-a dat seama că de-abia şi-a scos primul paşaport, că nu o să strângă niciodată suficient pentru o călătorie în stil clasic, nici dacă ar renunţa la mici şi bere un cincinal întreg. Şi a plecat. Aşa, pur şi simplu. Cu doar 900 de euro în buzunar şi o primă destinaţie deloc exotică: Bratislava. De aici, drumul ei a devenit o colecţie de oraşe, de ţări, de întâmplări, de stări fabuloase: Viena-Praga-Istanbul-Bishkek- Kashgar-Urumqi-Beijing-Tianjin- Seul-Hong Kong-Macau-Kuala Lumpur- Singapore-Bangkok-Londra. Şi, la urmă: inevitabila întoarcere acasă. Drumuri ca în romanele lui Pamuk A călătorit oricând şi cu orice, ca personajele din romanele lui Pamuk, a mers cu autobuze nenorocite, cu TIRuri gonind nebuneşte pe străzi proaste, cu vapoare mai frumoase ca în „Toate pânzele sus“, cu avioane „low cost“. Când nu mai avea bani, îşi căuta şi-şi găsea un job prin internet. Apoi o lua de la capăt, mereu pe alte drumuri, pierzându-se prin locuri ciudate, printre oameni stranii cum vedem doar pe „Discovery“.

Ioana a ţinut un blog despre călătoria ei (hana.iarbaverde.ro) şi mai târziu îşi va aduna toate trăirile într-o carte. „De fapt, am plecat ca să capăt experienţa de viaţă pe care n-aş fi dobândit-o niciodată în România. Nu ca să realizez jurnale de drum, ci ca să înţeleg viaţa şi să scriu despre ea. Vreau ca într-o zi să trăiesc din scris“, îmi mărturiseşte.

De unde curajul de a pleca doar cu câteva sute de euro într-o lume mare şi, presupus, rea? „Am mulţi prieteni. M-am gândit aşa: dacă nu mai am nimic, îi sun şi pun fiecare câte o sută de mii de lei şi tot strâng să mă întorc“. Punct capital în aventura ei: China, „ţara aceea cât o mare pată pe hartă, pe care nu ai cum să o ratezi când te uiţi la un glob pământesc“. Nu i-a fost frică aici. Mai ales că până să ajungă în China trecuse prin Kârgâzstan, un tărâm cât o altă poveste. PREGĂTIRI Lecţii de engleză învăţată mecanic Din iulie 2001, ceva fundamental s-a schimbat în China. De când s-a decis ca Olimpiada să se desfăşoare la Beijing, asimilarea limbii engleze a devenit politică de stat. „Au angajat mulţi profesori, principalul criteriu fiind să arate cât de cât a occidental, au făcut eforturi să scrie numele tuturor străzilor, tuturor inscripţiilor publice, în engleză, de unde şi celebrele chinglish-uri. Mai ales în Beijing s-au străduit să-i dezveţe de a mai scuipa, dar tot n-au nicio jenă să-şi lase flegmele pe jos în mijloacele de transport în comun. E sport de masă. În metrouri, în trenuri, au pus zeci de semne «Scuipatul interzis». De câte ori am venit acolo, am văzut adevărate cursuri de stat corect la coadă“.

Viaţa în China pre-olimpică era anostă. „Copiii nu au timp să se joace, stau prea mult în şcoală, părinţii sunt super-ocrotitori cu ei, iar când ajung la maturitate nu pleacă departe de familii“.

„Mi-au spus nişte nemţi o poveste adevărată despre faptul că prezervativele fiind aici doar de dimensiuni mici, au rugat nişte amici să se ducă în nordul Germaniei şi să facă provizii de prezervative mari, rezistente. Când s-au dus oamenii ăia şi au cerut prezervative de o sută de euro, toată lumea - şocată! Băieţii au spus «Pentru China», şi imediat toţi s-au lămurit. E o chestie cunoscută în Vest: China e cum era România de dinainte de ’89, femeile speră să se mărite cu un occidental bogat, dar nu sunt genul să accepte relaţii efemere. Le e gândul doar la măritiş. Pentru ei, o fată la 26 de ani nemăritată are o problemă gravă!“. Ioana Covrig-Ortopelea, globe-trotter: "La Beijing s-au străduit să-i dezveţe de a mai scuipa, dar tot n-au nicio jenă. Scuipatul e sport de masă în China." VIAŢA ÎN CHINA   „Ochii albaştri te fac imun în faţa asiaticilor!“  „Culmea e că în Asia m-am simţit mai în siguranţă decât oriunde altundeva pe pământ. Faptul că ai ochii albaştri te face pe jumătate imun! Iar oamenii sunt ospitalieri peste tot, noi îi judecăm greşit. Cert e că am întâlnit în ţara asta mulţi occidentali rataţi care vin aici doar pentru că se simt apreciaţi de chinezi. E plină Asia de ei“, începe Hana. Apreciatul spirit de turmă Ce e China? „O ţară mare care nu e de pe planeta Pământ. Asta e doar o convenţie. Şi nu sunt de pe Pământ, nu în sensul în care ei sunt diferiţi de noi, ci într-un mod mult mai profund. China e altfel pentru că în toată istoria lor s-au izolat. Marele Zid nu era doar ca să apere, era ca să izoleze. Şi alfabetul lor a fost gândit intenţionat ca să poată fi greu utilizat, şi de chinezi, şi de străini, pentru chinezi ca să nu poată face şcoală, să fie mai uşor controlaţi. N-au niciun Nobel, cum explici statistic? Am venit în China pentru că aveam multe întrebări“.

Hana a locuit mai mult la Tianjin, unde a şi predat engleza într-o şcoală generală. Câştiga bine: 625 de dolari pe lună. Felul în care ne-au vorbit toţi voluntarii de la JO, cu fraze întregi rostite pe nerăsuflate (ca obsedantul „Thank you for your cooperation“), nu e o întâmplare:

„Aşa învaţă ei engleză, pe propoziţii pe care le memorează, totul mecanic, fără logică, nu ştiu ce înseamnă cuvintele luate separat. Sunt simpatici, ca nişte roboţei de plastic“. Cum se explică entuziasmul cu care sunt primiţi oaspeţii în China? „Sunt amabili nativ, e inacceptabil cultural să nu ajuţi pe cineva, în plus sunt fascinaţi de dezinvoltura occidentalilor. Ei au făcut recent această relativă deschidere către lume. Oricum, nu e uşor pentru un chinez să discute cu un european, noi gesticulă m foarte mult, ei sunt mult mai calmi, se uită la noi ca la urs când vorbim, îi derutăm fiindcă dăm mult din mâini“. Hana a învăţat mandarină.

„Am stat la poveşti despre Ceauşescu, ei ştiu că a fost un conducător mare, de treabă, ştiu că România e prietena lor, au învăţat la şcoală despre noi, despre Albania...“. Ce-ar fi China fără comunism? „E greu de spus, ar mai fi China - China, la câte minorităţi sunt? Cert e că există dezvoltare economică uluitoare, dar există şi opresiune, există şi cenzură, şi propagandă încontinuu la TV. Aici funcţionează o mare spălătorie pe creier, dar există una şi în Occident, cu tot ce înseamnă societate de consum, nu? Diferenţa e că în China ei au spiritul de turmă în cultura lor, asta se vede şi în arhitectură, şi în alfabet, peste tot. Cel mai respectat simbol al lor este oaia! Câinele, care e solitar, este socotit nefast! Spiritul de turmă e atât de apreciat încât mulţi chinezi au nume care sunt o derivaţie a cuvântului oaie!“ FINAL FĂRĂ HAPPY-END Aceleaşi drame peste tot în lume Hana a jonglat cu hazardul în călătoria sa, a mers în locuri în care nu credea că va merge, a ratat alte experienţe pe care şi le-ar fi dorit (India), a văzut diferenţa dintre chinezii din China şi cei care au „colonizat“ Singapore sau Malaysia. „Cei din afară au mai mult simţ estetic, chinezii din mainland imită vestimentaţiile occidentale fără spirit critic“. Finalul aventurii ei e fără happyend:

„M-am întors în aceiaşi pantofi, cu acelaşi rucsac, am venit în acelaşi Bucureşti, mi-am luat aceeaşi slujbă ca înainte, am aceiaşi prieteni, fac aceleaşi lucruri, iar lecţia cea mai importantă pe care am învăţat-o este că lumea este peste tot la fel: au aceleaşi drame şi aceleaşi fericiri mici care le fac existenţ a suportabilă“. I-ar fi plăcut la Olimpiadă, unde tocmai această egalitate umană, menţinută iluzoriu în sport, e fundamentală. Au ţinut-o însă pe loc, în Bucureşti, obligaţiile contractuale dintr-un capitalism care se dezlănţuie. .