După şapte ani în care China s-a pregătit pentru marele moment al istoriei ei recente şi după trei sferturi de Olimpiadă, primele concluzii se impun. "E o mare greşeală!". Vocile groase ale conservatorilor occidentali tremurau nervos. Era iulie 2001 şi Comitetul Internaţional Olimpic decisese viitoarea gazdă a Jocurilor Olimpice: Beijing, China. Montreal şi Paris pierduseră.

Vestul se revolta palid. China era totuşi o piaţă de desfacere într-o dezvoltare galopantă, însetată de "fericire delicioasă", cum se spune la Coca-Cola în mandarină. O mare consumatoare de produse cu aromă de Occident. Comercial, succesul era previzibil. Mai rămânea un aspect: oficial, pentru CIO, politicul e o entitate fundamental separată de sport. Era târziu. Din ziua în care Beijingul a câştigat dreptul de a organiza Olimpiada, drepturile omului în China şi politica internă a Beijingului au devenit subiect consistent şi constant pe agenda internaţională.

America nu doarme

PR-ul hollywoodian nu putea rata ocazia "să se angajeze" în luptă. În martie 2007, în "Wall Street Journal", actriţa Mia Farrow semna un editorial incendiar despre "Olimpiada genocidului". Apelul, simplu şi cuprinzător: boicotarea Jocurilor Olimpice de la Beijing. Argumentul actriţei: guvernul chinez furnizează sprijin logistic regimului sudanez responsabil de masacrele din Darfour. Continuarea: chinezii au trimis în Sudan o delegaţie specială care să-i convingă pe războinici să accepte misiunile de menţinere a păcii ale ONU. Şi au fost ascultaţi!

În 2008, cel mai important an pentru cel mai numeros popor din lume, criza Tibetului a escaldat, urcând spre Everest. Sub presiunea petelor de imagine care ar fi putut umbri Olimpiada, chinezii au dat semne de conciliere cu Dalai Lama, alătădată cel mai calomniat simbol tibetan. Dacă Jocurile nu se disputau la Beijing, vara asta n-ar fi curs aşa. Intră în scenă hazardul negru: un monstruos cutremur de pământ a schimbat registrul de afecte din arena internaţională: China era acum cea compătimită.

Între timp, flacăra olimpică a străbătut cel mai lung traseu din istorie: 137.000 de kilometri, fiind stinsă pe parcurs de militanţi pro-Tibet. Fâşia de foc a poposit în "Cuibul de Pasăre" pe 8 august, la o grandioasă festivitate de deschidere pigmentată cu iluzii optice, play-back şi multe falsuri. Istoria putea începe să se repete. Sau nu.

Unde a sosit calul troian?

"Dacă nu putem să facem China democratică, o să aducem democraţia în China", şi-au spus acum vocile. Urma lupta dintre "calul troian" vârât în Beijing şi măreţia developată la fiecare pas de guvernul chinez, dornic să arate că "binele popular" e la el acasă în Beijing. Ciocnirea vine dintr-o înţelegere greşită din ambele direcţii: Vestul crede că e de datoria lui să îmbunătăţească situaţia drepturilor omului într-o Chină pe care nu o poate cuprinde în complexitatea ei. Asiaticii, dimpotrivă, vor să arate că sunt puternici. Ambele părţi recurg la excese. Miza lui Hu Jintao, liderul Republicii Populare: "Lumea trebuie să înţeleagă că suntem o ţară paşnică". O ţară care, pentru prima oară în istoria ei, chiar se deschide lumii.

Şi mai e ceva. Important. Chinezii s-au pregătit de Jocurile Olimpice din 2008 cu ochii pe cele de la Moscova 1980 şi Seul 1988. Au trecut 28 de ani de la Moscova. Uniunea Sovietică invadase Afghanistanul cu un an înainte de Olimpiadă. Războiul de unde începea să răsară soare în lagărul socialist. Începutul sfârşitului. La Moscova, în '80, americanii - şi după ei 64 de state democratice - au boicotat participarea. "Războiul rece" era fierbinte în sport. Jocurile Olimpice căpătau sens. Imaginea URSS, factor decisiv pentru un regim comunist, era făcută ţăndări.

Lecţia coreeană

În 1988, la Seul domnea generalul Chun Doo-hawn, continuatorul regimului autoritar impus de Park Chung-Hee în 1962 prin lovitură de stat, când spectrul unei confrunări deschise, pe front, cu Nordul comunist, nu trecuse de tot. Şi Chun a vrut o Olimpiadă glorioasă pentru Coreea de Sud, dar Jocurile Olimpice n-au făcut decât să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra situaţiei dintr-o ţară condusă de un regim militar. 1988 a sfârşit prin a fi anul unei Olimpiade reuşite, dar ultimul la putere pentru Chun (în 1996 a fost condamnat la moarte, ulterior graţiat) şi primul cu reforme democrate din Coreea modernă, condusă de Roh Tae-woo.

Ecologie şi o presă mai liberă

20 de ani mai târziu, în Beijing nu se sesizează nicio tensiune socială care să anunţe lucruri grave. Guvernul şi poporul coabitează paşnic. Dar China e forţată de Olimpiadă să se schimbe. Repede. Internetul se dă cu ţârâita, subiectele tabu (Tiananmen 4 iunie 1989, Tibet, "human rights") nu pot fi accesate decât parţial. Până în acest an nu se putea deloc.

Ecologizarea Beijingului este un alt proiect accelerat de Olimpiadă. Probabil, ar fi avut loc oricum (în Beijing există un "Muzeu al Planificării" de domeniul fantasticului, unde e proiectată capitala aşa cum trebuie să arate în viitorul apropiat, obiectivul principal fiind ca din orice punct al oraşului să nu faci mai mult de opt minute pe jos până la o staţie de metrou!).

"Amnesty International", o organizaţie rău-văzută în China, face declaraţii critice peste declaraţii critice la adresa controlului strâns pe care regimul chinez îl exercită asupra presei interne. Picătură chinezească. Există "oraşe ale petiţiilor", locuri publice unde cei nemulţumiţi de politica Partidului se duc să-şi lase plângerile. Să vorbeşti însă cu un petiţionar e o misiune cvasiimposibilă. Ceva rămâne neschimbat: toate bannerele pro-Tibet apărute pe străzile Beijingului în timpul Olimpiadei au fost strânse rapid de forţele de ordine prezente la fiecare 200 de paşi. Manifestanţii au trecut prin arest.

CE RĂMÂNE Există comunism cu faţă umană?

China va câştiga detaşat în clasamentul pe medalii. Nu e de ajuns. În ţară au intrat în acest august, ca niciodată, mii de ziarişti şi sportivi dintr-o lume unde poţi să faci băşcălie de preşedinte non-stop la TV. Nu e puţin. De cum va reacţiona Beijingul la această normalitate occidentală a anti-cenzurii depinde cum vor trăi, cum vor fi informaţi un sfert dintre oamenii planetei. Care fabrică hainele, calculatoarele, telefoanele, şampoanele, pe care le foloseşte cealaltă treime de planetă cu acces deplin la ele. Pentru China rămân bazele olimpice, succesul de imagine. Vestului îi rămâne întrebarea: există totuşi comunism cu faţă umană? Sau, altfel: comunismul chinez, cu economie de piaţă, mai e comunism? ATMOSFERĂ

Sărbătorile pe străzi şi sărbătorile planificate

Am fost la EURO 2008, pe străzile din mai multe oraşe elveţiene, unde fericirea se exprima simplu: cu dansuri până în zori, alcool şi chiar droguri uşoare, prizate sub nasul forţelor de ordine. Decadenţă capitalistă? Mai exact o formă agresivă de manifestare a libertăţii. Francezii cântau cu italienii, italienii cu nemţii, şi toată lumea cu suedezele. Am văzut turci morţi de beţi urinând în cor într-un din cele mai frumoase lacuri din Europa: Zürich. Din nou, sub privirile distrate ale jandarmilor. În China există o diferenţă fundamentală. La meciurile de handbal, de pildă, sute de spectatori par să nu înţeleagă regulile jocului şi aplaudă automat când pe ecranul gigant din sală apare cuvântul magic: "Goal!". Chinezii sunt însă din cale afară de ospitalieri, de o solicitudine impresionantă. Nu par să fi deprins lecţia bucuriilor spontane. Totul parcă se desfăşoară în cadru bine organizat. Chinezi dansând în noapte pe jumătate goi (ca elveţienii la Berna) în faţa Parlamentului e o imagine care nu va deveni prea curând reală.

Experimente peste Ocean

Imposibila viaţă fără "made in China"

Sensul schimbărilor aduse de Olimpiadă nu e unic. Tot mai mulţi jurnalişti şi bloggeri de top din SUA trag zilele acestea un semnal de alarmă: nu mai există viaţă dincolo de "made in China". Ce se consumă acum peste Ocean e făcut, ieftin, în China. Chiar totul, scriu ei, "de la un crucifix din plastic la păpuşi cu Iisus vorbitor". Chiar "şi materialul pentru cărţile de vizită e made in China". O familie din Louisiana a încercat un experiment: un an fără niciun produs fabricat în China. L-au dus la final, dar au sfârşit fără economii, îmbrăcaţi doar în haine scumpe din Italia. O altă familie din Dakota de Sud a făcut acelaşi experiment pentru o săptămână, pe timpul Olimpiadei. Au renunţat: "Nu se poate trăi fără produse made in China! Nu mai avem nici mâncare…".

Corespondenţă din Beijing