Diana Arvătescu a decis să emigreze din România în 1999. Pasionată de design vestimentar, românca a devenit expert într-un domeiu complet diferit: afacerile imobiliare. Acum lucrează în cadrul uneia dintre cele mai mari companii de imobiliare din America de Nord, cu filiale şi în România. Într-un interviu acordat Evenimentului zilei, Diana Arvătescu prezintă cele mai importante aspecte legate de emigrare, importante pentru toţi cei care se decid să facă acest pas. Implicată în activităţile comunităţii româneşti din regiunea Alberta, românca încearcă prin proiectele sale să contribuie la îmbunătăţirea vieţii românilor emigraţi. Cu toate că este dificil să trăieşti departe de ţară, nu regretă decizia de a emigra şi îi sfătuieşte pe toţi cei care vor să facă acest pas să se documenteze foarte bine şi să vină cu o atitudine deschisă.

Când a început aventura emigrării în Canada? Diana Arvătescu: Am părăsit ţara în toamna anului 1999, dar cu această idee am cochetat câţiva ani buni înante de a lua decizia finală de a depune dosarul de emigrare către Canada. Motive au fost mai multe.

Cel mai important a fost că doream ca fetiţa mea, Dana, care în momentul în care mi-am depus dosarul avea doar şase ani, să crească şi să fie educată într-o ţară civilizată, unde să poată alege constructiv pentru ea. Cum se desfăşura viaţa dumneavoastră înainte de plecare? În anul în care am părăsit ţara îmi adusesem la un nivel destul de promiţător o afacere în domeniul confecţiilor textile, eu fiind inginer tehnolog în confecţii. Colaboram cu firma româno-italiană "Alpin". Vreau pe acestă cale să aduc mulţumiri Laurei Burlacu, Directorul firmei "Alpin", o persoană care a devenit foarte specială pentru mine, prin profesionalismul şi sufletul cald pe care le-a dovedit pe parcursul colaborării nostre. În acelaşi timp, în urma obţinerii gradelor necesare de a preda în învăţământul de specialitate, eram şi profesor la catedra liceului cu profil textile. Pregăteam mâna de muncă necesară în industria confecţiilor. Chiar şi acum, după mulţi ani, foşti elevi care mi-au devenit în timp angajaţi, mă contacteză să schimbăm uneori câteva cuvinte. Spre Canada am plecat cu gândul că îmi voi găsi un loc de muncă, ştiind că meseria mea de inginer tehnolog în industria confecţiilor era bine cotată. Pe lângă partea tehnică a meseriei mele, o mare pasiune este partea creativă şi artistică, aceea de fashion designer. Acesta a fost un alt vis pe care am crezut că îl voi îndeplini în Canada. Odată ajunsă acolo în oraşul Calgary, destinaţia noastră, am realizat că nu este locul potrivit pentru a-mi profesa meseria de inginer în confecţii.

Am încercat să rămân fidelă vocaţiei mele şi am câştigat un concurs pentru o poziţie de assistant manager într-un magazin de high fashion, "BLU’s". Acolo eram înconjurată de colecţii Armani, Dior, Versace şi de o clientelă de excepţie. Am întâlnit oameni minunaţi, cu care era o deosebită plăcere să vorbesc despre modă, stil, culoare, formă, clasă. Le plăcea accentul meu foarte french, care de fapt era foarte românesc şi le plăcea stilul meu european în modă puţin mai îndrăzneţ decât cel canadian. Citisem foarte mult în acest domeniu în ţară, iar în timpul facultăţii cursul de Creaţie şi Design Vestimentar fusese preferatul meu.

De ce aţi ales tocmai Canada ca destinaţie finală? Alegerea a fost relativ uşoară. Se putea emigra relativ uşor, dacă nu luai în considerare timpul lung pentru aşteptarea vizei. Dar după trei ani puteai să devii cetăţean canadian. Canada este o ţară de imigranţi, iar discriminarea este la o cotă mică.

Personal, cred că oricine are ceva studii în Romania, nu neaparat superioare, dar care cunoaşte o meserie sau este dispus să înveţe ceva nou, în minimum de şase luni poate obţine o diplomă în diferite domenii. Cine are o atitudine deschisă în asimilarea a tot ceea ce este specific acestei ţări, limba, cultura, legislaţia, civilizaţie şi cu încă o virtute, cea de luptător, are toate şansele să fie acceptat în Canada şi să se integreze onorabil.

Am aplicat pentru oraşul Calgary deoarece ştiam că este o zonă prosperă. Aveam ceva prieteni care venisere aici doar cu câteva luni înaintea mea. Îmi plăcea zona de munte, care este la o doar la o oră depărtare de Rocky Mountains. Cu o populaţie de aproape un milion de locuitori este un centru important pentru sectorul extracţiei şi prelucrării petrolului, al serviciilor şi tehnologiei de vârf, cu venituri ce depăşesc cu 15% media naţională, iar în ultimii ani asistăm la o dezvoltare spectaculoasă a vestului Canadian, care a început să ia diferite dimensiuni. Care sunt cele mai importante reuşite? Una dintre ele ar fi intrarea fiicei mele, Dana, la facultate. Din această toamnă va fi studentă la Facultatea de Relaţii Publice Internaţionale, urmând să-şi definitiveze studiile în Drept Internaţional. Împreună îi va lua 8 ani.

La fel de important este realizarea mea profesională în afaceri imobiliare, profesie practicată în ultimii cinci ani. De cinci ani sunt agent imobiliar al celei mari companii imobiliare din America de Nord, RE/MAX. Lucrez cu oameni interesanţi şi ceea ce este minunat este că nicidată nu fac acelaşi lucru de două ori. Orice tranzacţie este diferită.          

Principalul sector al activităţii mele imobiliare este cel comercial, în care sunt incluse clădirile pentru afaceri, afacerile propriu-zise şi terenurile, cam 65%, iar restul presupune tranzacţii în domeniul rezidenţial. Ziua mea de muncă începe devreme cu munca de birou: acte, contracte, telefoane şi se termină cu ieşirile cu clienţii, în căutarea a ceea ce doresc. Nu ştii când se termină ziua. Uneori a fost nevoie să mă întorc la birou şi în jur de 10-11 seara, împreună cu clienţii să semnăm contracte şi să depunem ofertele.

Este o meserie stresantă. În momentul în care începi să lucrezi cu un client nu ştii cât timp îţi va lua tranzacţia totală. Uneori câteva zile, alteori câteva luni. Întotdeauna apar situaţii neaşteptate, cărora trebuie să le faci faţă. Totul este să dai dovadă de multă răbdare, să dovedeşti cunoştinţe solide în domeniu, să fii un negociator înţelept, să ascuţi dorinţele clienţilor, dar în acelaşi timp să fii un bun psiholog.

Negocierea este o artă şi trebuie să dovedeşti talent şi determinare dacă doreşti să stăpâneşti bine această meserie. Legile  şi regulile acestei afaceri trebuie respectate în totalitate, iar micile abateri ca de genul "lasă că merge şi aşa", nu trebuie să existe. Altfel îţi pierzi licenţa de a profesa definitiv. Vreau să  mulţumesc broker-ului meu George Mattew pentru încrederea şi ajutorul acordat. În orice moment al zilei şi uneori seara târziu daca aveai nevoie de ajutorul lui, el era acolo cu un sfat, cu o încurajare. Un om de excepţie. Cum s-a desfăşurat acomodarea cu un nou stil de viaţă? În momentul în care am ajuns în Calgary nu am avut niciun ajutor de la nimeni. A trebuit să ne descurcăm cum am putut. Nu exista, ca acum, o Asociaţie Românescă sau cineva care să îţi dea măcar nişte informaţii despre care ar fi primii paşi într-o altă ţară.

Exista o biserică românescă la care mergeam câteodată, dar de unde nu puteam afla informaţii sigure. Ceea ce mă dispera era incertitudinea, dezinformarea şi multe altele. Vă dau un exemplu banal. Am întrebat o adresă şi mi s-a spus că trebuie să merg "un bloc" şi apoi găsesc clădirea respectivă. Pentru noi, românii, un bloc este o clădire cu etaje. Deci am mers şi după ce am trecut de primul bloc nu am găsit nicio clădire, ci era o parcare imensă. M-am întors şi am numărat din nou. Îmi era jenă să întreb din nou. Lacrimi de frustare mă încercau. Ma întorceam şi căutam cu disperare locul acela de după un bloc. Aveam o întâlnite pentru un interviu. Eram deja în mare întârziere. Ştiam că a întârzia la un interviu este ca şi cum ţi-ai rata şansa de a obţine slujba. Cine ar fi vrut să angajeje pe cineva care nici măcar nu vine în timp la un interviu.

Mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat din nou. Acelaşi răspuns: "mergi un bloc". Trecuse deja o oră de la întâlnire. Era prea târziu. Am aflat după un timp că un bloc însemna distanţa de la un colţ de stradă până la următorul.

La o altă întâlnire am ajuns târziu, deoarece habar nu am avut că dacă eşti în autobuz şi vrei să cobori la o staţie trebuie să apeşi pe un buton. Autobuzul nu opreşte dacă nu este nimeni în staţie. Norocul meu a fost că la următoarea staţie erau ceva persoane care urmau să urce, aşa că autobuzul a oprit şi am mers pe jos înapoi o staţie. Momente de frustare, dureroase, groaznice. Dar ce puteam să fac? Să strâng din dinţi să dau din coate şi să sper că ajustarea la tot ce este nou să fie cât mai scurtă.

Canada este o ţară a emigranţilor. Am făcut totul şi cred că am reuşit să mă adaptez la mentalităţile de aici. Nimic nu vine uşor şi fără efort, dar când ştii că lupta are un scop şi crezi în aceea ce eşti, nimic nu te poate opri. Canada, privită în ansamblu, este o ţară primitoare şi de ce nu ar fi? Canadienii sunt prietenoşi, curioşi şi te apreciază când îşi dau seama de valoarea ta şi te respectă chiar dacă la început te-au privit altfel. "Eşti din România? Unde este?". Cu timpul, şi-au dat seama că şi noi avem cultură, civilizaţie, istorie, valori naţionale. Atitudinea lor se schimbă. Îţi acceptă prietenia. Te acceptă în grupurile lor, te invită în casele lor, îţi devin prieteni şi buni colegi. Cât timp îi ia unui român să se integreze în societatea canadiană? Un proces complet de acomodare în Canada durează 4-5 ani. Cred că după acest timp te simţi mult mai încrezător cu noua limbă, cultură. Te simţi mai încrezător cu job-ul pe care îl ai, îţi cunoşti mai bine statutul, ştii să susţii un interviu în alte condiţii, în momentul în care doreşti să ţinteşti mai sus. Diferenţe mari între modul în care se desfăşoară un interviu, în România sau Canada, nu sunt. Cei care angajează încearcă orice pentru a găsi pe cineva care să muncească pe cât mai puţini bani, dar la un înalt nivel profesional. Cel care accede la job-ul respectiv încearcă din răsputeri să obţină acel job.

Este ideea noastră preconcepută, a românilor, că fiind într-o lume mult mai civilizată în Canada, decizia de a fi angajat se face numai pe baza cunoştinţelor în meseria respectivă. Nimic mai fals! Abia după trei ani de Canada, fiecare îşi găseşte calea lui, devine sigur pe el şi începe să negocieze salariul, orele de muncă, condiţiile.

Prin urmare, consider că la sfârşitul peroadei de cinci ani ai trecut toate aceste etape. O altă problemă de care ne lovim, toţi emigranţii, este acea a experienţei canadiene, de care eşti întrebat când aplici pentru obţinerea unui job, ca nou venit. Este un cerc vicios. Unii nu te angajează la început, deoarece nu ai mai lucrat în Canada. Acesta este un paradox: cum să ai o experienţă canadiană dacă eşti nou venit în Canada? Şi cum să fac această experienţă dacă nimeni nu-mi dă şansa să muncesc?

Deci totul este să găseşti un job, dar care să nu-ţi ceară experienţa canadiană. Pentru cei ce doresc să emigreze le recomand doar să o facă. Să se informeze cât de mult pot, să înveţe limba cât de bine se poate, să vină cu o atitudine deschisă şi de acceptare a noii ţări, cu tot ce presupune asta. Care au fost cele mai dificile momente? Momente dificile apăreau când nu cunoşteam regulile, deci nu puteam să intru în joc. Stăteam deoaparte, priveam, învăţam şi asimilam totul ca un burete. Iar momente de frustare au fost la orice pas. Fiecare dintre noi a avut parte de această frustare în momentul când ajungem într-o ţară străină. Al meu a fost impactul cu o ţară civilizată, cu o nouă limbă.

Îmi amintesc ce m-a făcut să mă simt mic şi neînsemnat când am ajuns în Canada. Veneam dintr-o Românie obscură din toate punctele de vedere. Dar ceea ce m-a şocat în primele momente, în Canada, a fost lumina. Şi anume cea electrică. Era ora opt seara, în luna octombrie, când am aterizat în Calgary şi în momentul când am ajuns în oraş lumina sutelor de becuri şi a reclamelor de pe clădiri m-au copleşit.

Mă simţeam strivită de lumini. Ochii îmi erau chinuiţi de jocul nebunesc al reclamelor luminose. Zona mea de confort, în obişnuinţa obscurităţii din ţară dispăruse. Iar pentru cine se întreabă ce este acea zonă de confort, este zona în care am fost obişnuiţi să trăim şi să ne simţim mulţumiţi. Veneam dintr-o Românie în care am locuit pe vremea când eram copil într-un apartament cu două camere, cinci persoane şi o singură baie. Părinţii şi noi, trei fraţi. Împărţeam toţi trei o singură cameră. Nu aveam calculator, DVD şi multe altele.

Dar era zona noastră de confort. Şi ştiţi care era lucrul cel mai bun? Niciodată colacul de la toaletă nu era rece. Acum suntem în Canada. Copiii noştri au propria lor cameră şi baie. Asta este zona lor de confort. Noi, adulţii, nu am uitat nimic de acasă, dar cel mai amar pe buze este momentul frustrărilor, care, de fapt, sunt momente normale ce fac parte din etapa de adaptare la o ţarp străină cu tot ce presupune acest proces. A rămas vreun vis neîmplinit? Întotdeauna mi-am dorit să organizez un fashion show cu propriile mele modele şi creaţii. Încă mai am un întreg caiet care nu l-am arătat la nimeni, cu schiţele şi creaţiile mele în realizarea acestui proiect. Am crezut că venind în Canada voi fi mai aproape de realizarea visului meu, dar cum nu mi-am profesat meseria mea de bază nu cred că voi reuşi să-mi îndeplinesc acest vis. O mică parte din el încă există şi este posibil de realizat: de a participa, ca spectator, la un adevărat fashion show la Milano sau New York. Ce vă lipseşte cel mai mult în Canada? Traiesc cu plăcere în Canada, dar am rămas tot cu sufletul român. Dacă regret ceva, pot spune că este lipsa părinţilor şi a fraţilor. Am mulţi prieteni în Canada care de fapt sunt familia mea aici, dar nu-mi pot umple golul din inima mea pentru adevărata mea familie.

Cu timpul însă te obişnuieşti şi înveţi că trebuie să accepţi realitatea după cum este ea. În fond, decizia de a emigra îmi aparţine şi port răspundere pentru ea. Nu pot regreta deloc faptul că mi-am crescut şi educat fiica într-o ţară civilizată, că am învăţat o limbă străină, o altă meserie, că am interiorizat şi acceptat mentalitatea nord-americană.

Rădăcinile rămân acolo unde te-ai născut şi crescut. Chiar dacă am avut multe lipsuri în România întotdeauna am vorbit cu respect despre România. Între noi, românii, discutăm, glumim cât se poate, dar nu faţă de străini.

Familia mea este în România, am fost crescută acolo şi mă întorc cu plăcere şi emoţie în fiecare an, să-mi îmbrăţişez părinţii. Fraţii m-au vizitat, dar părinţii nu. Tatăl meu, de 88 de ani, consideră că este prea în vârstă să încerce să zboare. Tot timpul glumeşte când îl întreb când vine la noi, în Canada. Dar merg eu cât de des pot, iar ei încearcă să vadă Canada şi lumea prin ochii mei.

V-aţi gândit să va reîntoarceţi în România? Cred ca mi-ar plăcea să mă întorc în câţiva ani şi să-mi profesez cariera în imobiliare, având în vedere că firma la care sunt afiliată este şi în ţara noastră acum. La Convenţia Internaţională Re/Max din acest an, din Las Vegas, mi-am întâlnit colegii din Bacău şi Bucureşti. Am încercat să înţeleg sistemul în care regulile Companiei Re/Max sunt aplicate şi respectate în România.

Am ascultat opiniile colegilor şi mi-am dat seama că acest sistem lipseşte cu desăvârşire în România şi va fi nevoie de încă mult timp până când concepţiile unui sistem imobiliar american vor fi nu numai asimilate, dar şi respectate de agenţii imobiliari români. Atâta timp cât nu am un sistem, nu cred că mi-aş putea desfăşura activitatea. Termeni ca loialitate, etică, respect, încredere sunt necesari în profesia mea. În România încă nu ştim să asimilăm un sistem. Noi aplicăm transformarea lui la mentalitatea românescă şi la cerinţele sistemului din ţară. Este vorba despre acel "lasă că merge şi aşa". Care este relaţia cu comunitatea românilor din Canada? Sunt implicată până peste cap în comunitatea românescă. Când am venit în Canada nu exista o asociaţie românescă. Eram 8.000 de români în Calgary, dar practic nu exista nicio organizaţie care să ne adune pe cât mai mulţi, la diferite activităţi. În anul 2005 s-au pus bazele unui asociaţii româneşti non profit, RCCAC, eu fiind unul dintre acei fondatori. M-am implicat cel mai mult în două proiecte: acordare ajutorului noilor veniţi în Calgary şi Diaspora. Despre prima activitate gasiti foarte multe informaţii pe web-ul meu puteţi găsi detalii despre ajutorul acordat noilor veniti. Referitor la "Diaspora" am o activitate de colaborare cu românii de pretutindeni. Ca reprezentant al Asociaţiei Româneşti pentru Diaspora am ţinut permanent legătura cu Ambasada Română din Ottawa.

Anul 2006, anul Francofoniei în România a fost marcat prin activităţi culturale, dar şi cu participări artistice de excepţie din ţară. În luna septembrie a acestui an am fost invitată ca reprezentat al asociaţiei române din Calgary, la Ambasada Româna din Ottawa, de Ambasadorul României în Canada, Elene Ştefoi, la Summit-ul Francofoniei, eveniment marcat de întâlnirea cu diplomaţi români şi străini şi cu reprezentanţi ai comunităţii româneşti din Canada.

Vorbind despre afacerile care ar putea avea loc între Canada şi România, trebuie să amintesc câteva detalii: Pe partea de est a Canadei avem un Consulat Român în Toronto şi o Ambasadă Românească în Ottawa. În partea de vest a Canadei, unde este situată şi oraşul Calgary nu există nimic de genul acesta,i nici măcar un Consulat Onorific.

În vederea unei eventuale colaborari de afaceri între partea de vest a Canadei şi România va fi nevoie în primul rând de colaborare între instituţiile române din est cu comunităţile româneşti din parte de vest. În parte de vest a Canadei avem două provincii destul de puternice economic, British Columbia şi Alberta, deci o piaţă bună de desfacere a unor afaceri româneşti şi chiar o colaborare între cele două ţări.

Alte implicaţii în comunitatea românescă le-am concretizat prin sponsorizarile diferitelor iniţiative româneşti: am fost sponsorul principal a unor romani calgarieni, Attila Lutincă şi Călin Adam, care fac parte din Clubul Alpiniştilor din cadrul Asociaţiei Româneşti din Calgary şi care au pus la cale o expediţie pe vârful Aconcaqua, cel mai înalt vârf din America de Sud.

Anul viitor intenţionez să-i sponsorizez din nou în cucerirea vârfului Elbrus (5.643 m), în Rusia, iar în 2010 intenţionează să ducă steagul României şi al Canadei pe vârful McKinley, din Alaska, care are cea mai mare diferenţă de nivel, 4.000 m, şi cea ea mai scăzută temperatură, -57 grade Celsius.

O altă sponsorizare din partea mea şi care s-a încheiat cu un mare success este calificare din acest an, pe locul 1 a echipei româneşti de fotbal, Dacia. În onoarea acestui success am organizat împreună cu Asociaţia Românescă o gală fotbalistică, la care am invitat fostul campion European la fotbal Gabi Balint.

Diana Arvătescu şi Gabi Balint Am încercat să sponsorizez şi alte activităţi, chiar în România şi m-am oprit la poalele Tâmpei. Acum trei ani, în urma unei vizite la fratele meu din Brasov, am fost invitată de corul de copii "Unison", din cadrul căruia face parte şi nepoţica mea, Anca Coman. M-au mişcat până la lacrimi şi atunci mi-am dat seama ce copii talentaţi şi deosebiţi avem acolo în România. Un gest minunat a venit din partea acestor copii, care au trimis copiilor din comunitatea românescă din Calgary, schiţe şi desene, le-au trimis mesaje pline de căldură şi dragoste. Cred că avem motive de mândrie aici în comunitatea românescă din Calgary şi avem planuri mari pentru următorii ani.