Andrei Crăciun: "Se întâmplă lucruri grave. Planeta e orbită de un fascinant obiect zburător identificat, made in China: deschiderea Jocurilor Olimpice."
Aleksandr Soljeniţân a murit şi a luat cu el umbra unei lumi oribile, dar mai clare. Tancurile ruseşti au ieşit la plimbare prin Caucaz. În Beijing, steagurile olimpice fâlfâie o pace falsă. În tribunele „Cuibului de pasăre“, Bush Junior şi Putin Senior au avut altele de discutat. Georgia şi Osetiile sunt departe, şi tancurile ruseşti se opresc greu când pleacă. Ştirile se amestecă, nuanţele iau locul culorilor, şi noi nu mai ştim unde e dreptatea şi unde ticăloşia, deşi Soljeniţân a apucat să ne scrie cu mult înainte să moară: „Prin inima fiecărui om trece linia care separă binele de rău“. Uitaţi-vă la China: comunismul lor nu seamănă cu ce ştim noi, cu ce vor învăţa generaţiile care stau să vină din manualele opţionale pe care deja ne certăm. Comunismul lor a făcut posibile hologramele-minune pe care le-aţi văzut la televizor. Dar şi Tibetul. Funcţionari de partid şi de stat muncesc la programele obsedante care închid bloguri şi site-uri unde oamenii scriu liber. Deşi cine e acum în Beijing şi scrie liber nu poate nega un fapt elementar: niciodată nu s-a trăit mai bine în ţara care a inventat hârtia şi praful de puşcă. Care fabrică acum viitorul cu forţă de muncă ieftină, la mare căutare în economia de piaţă.
A murit Soljeniţân, la 89 de ani. De inimă. Bătrânul cu barbă de călugăr de la începuturile ortodoxiei care a dărâmat din cuvinte Uniunea Sovietică nu putea să moară decât de inimă. Dacă Războiul Rece s-a sfârşit, s-a sfârşit pentru că s-a scris „Arhipelagul Gulag“. Înainte era mai greu, dar mai simplu: lagărul era la est, libertatea la vest. Acum navigăm într-un arhipelag de multinaţionale şi restaurante cu servire rapidă şi nu mai ştim unde se termină comunismul. Pe Soljeniţân îl onorează la moarte o Rusie care încă ţine statuile lui Lenin în oraşele de la periferia Federaţiei. Putin, acelaşi Putin de la KGB, acelaşi Putin degajat din tribunele „Cuibului de pasăre“, îl decorează şi se înclină în faţa memoriei sale. De la Soljeniţân am înţeles multe. Nu l-am înţeles însă când a acceptat anul trecut Premiul de Stat în Rusia unde oamenii mor împuşcaţi în lifturi dacă spun adevărul.
Dar ce mai e de înţeles într-o lume în care America îşi torturează captivii islamici, fast-foodurile ne servesc cu bună ştiinţă cancer şi cartofi prăjiţi, şi noi stăm la coadă, ne luăm tava, înghiţim şi aştepăm cu telecomanda în mână un happy-end regizat? Tancurile ruseşti merg mai departe. Şi în Beijing, Olimpiada continuă. Se consumă multă „fericire delicioasă“, cum spun ei la „Coca-Cola“. E cald, prea cald, şi un răcoritor face minuni. Pacea, pacea însă nu se vede nicăieri. Şi Soljeniţân a murit dezamăgit şi de ce a ajuns Vestul, care când era el tânăr şi prizonier însemna libertate. A murit şi ne-a lăsat singuri într-o lume din care nu se mai înţelege nimic. Chiar dacă fericirea e peste tot de vânzare.
Recomandările noastre
