Andrei Crăciun: "Înrobirea de fotoliu pe care o răspândeşte televiziunea, cu petele de sânge de pe şosele în loc de ştiri, cu dive în chiloţi şic dansând fericite pentru tine, cu prezentatoare încasând-o de la domni generoşi ca afaceristul Boschet, e un drum cu dublu sens."
1978 a fost un an nebun. Un fost participant la Al Doilea Război Mondial, fără un plămân şi câteva coaste, fost dependent de morfină, fost arestat pentru posesie de heroină, a publicat un roman. Rămas îngrozitor de actual. Despre visul american făcut praf şi tras pe nas, despre injecţii care lăsau în vene puterea de a te târî încă o zi. Despre visul american vândut pe micile ecrane de prezentatori drăguţi, printre lumini orbitoare şi ropote de aplauze, în programe debile cu participanţi semiidioţi, în care totul se termina cu bine.
Treizeci de ani mai târziu, secvenţe întregi din „Recviem pentru un vis“, carteacult a lui Hubert Selby Jr., se derulează neştiute pe străzile întunecate de la periferii, în casele cenuşii, şi mai ales în televizoarele luate pe credit, în ţara complicată în care trăim.
În povestea lui Selby, Sara Goldfarb, o evreică trecută de primele două vârste, îşi tratează singurătatea, dorul de fiul rătăcit printre drogaţii din Bronx şi soţul mort, cu producţii de televiziune care în cartierele de la marginea lumii par strălucitoare. Dorinţa de a fi „dincolo“, pe ecran, de a trăi Marele Vis, e ca o bombă atomică pe care Sara şi-o aruncă în suflet. O autodistrugere lentă cu pastile de slăbit şi speranţe deşarte că într-o zi va păşi glorios pe platou, pe orice platou, într-o superbă rochie roşie. O autodistrugere cât o prăbuşire între aripile mereu deschise ale nebuniei.
Treizeci de ani mai târziu, televiziunile româneşti trăiesc acelaşi tip de copilărie media care aducea vise false, distrugând nenumărate Sara Goldfarb.
Modificările aduse Legii audiovizualului, adoptate de Senatul României, prin care posturile de radio şi de televiziune ar fi fost obligate să transmită ştiri „pozitive“ şi „negative“ în pondere egală, nu sunt doar neconstituţionale. Nu doar periculoase ca fericirea obligatorie dictată de regimurile dependente de cenzură spre care cred că tânjesc domnii Funar şi Ghişe. Dezbaterea, altfel necesară, a fost deja îngropată sub absurdul gândului că, în libertate, realitatea se colorează, legal, în alb şi negru.
Înrobirea de fotoliu pe care o răspândeşte televiziunea, cu petele de sânge de pe şosele în loc de ştiri, cu dive în chiloţi şic dansând fericite pentru tine, cu prezentatoare încasând-o de la domni generoşi ca afaceristul Boschet, e un drum cu dublu sens. Cine se abandonează seară de seară senzaţionalelor dezvăluiri ale Magdei, pentru că aşa se „relaxează“ sau se „amuză“, nu e inocent. E doar incapabil de a face altceva mai bun într-un anumit interval orar. Pentru că nici nu ştim ce pierdem de când nu mai citim altceva decât facturi.
Şi chiar când scriu aceste rânduri, sigur există pe undeva, în Berceni sau aiurea, cineva care abia aşteaptă să primească telefonul fermecat care anunţă participarea la emisiunea preferată, cineva care tânjeşte să-l vadă, să-l atingă pe Mircea Radu, cineva care se pregăteşte să sune pentru a spune lumii întregi unde se află, de fapt, Elodia.
Nu e departe ziua când o doamnă înfometată va intra iar în rochia de acum trei decenii, va bate la uşa cine ştie cărei televiziuni şi, cine ştie, poate chiar va muri în direct, şi noi ne vom indigna că s-a ajuns prea departe, aşteptând nerăbdători mai multe detalii.
Recomandările noastre
