Duminică 18 mai, la Muzeul Satului, printre stânjenei şi alaiuri de mierle, în umbra falnică a nucului din faţa bisericii maramureşene din Dragomireşti, vreo două sute de oameni i-au ascultat pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan prezentând cartea Aristinei Pop-Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii: povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate“, publicată de Fundaţia Academia Civică.
Aristina (77 de ani, născută în Lăpuşul Românesc, judeţul Someş) era acolo, prezenţă gravă în ceardacul bisericii, a vorbit puţin, fără pic de patetism ori impuls revendicativ, dorind doar ca aşa istorii să nu se mai întâmple nimănui. Şi cartea - un dialog înregistrat de Liana Petrescu, prefaţă de Romulus Rusan, aparat critic de Virginia Ion - este la fel: deopotrivă ataşantă şi umilitoare prin firescul şi sobrietatea exemplară cu care sunt dezvăluite suferinţele, agonia şi destrămarea unor destine „vinovate“ doar de credinţa în libertate, dreptate şi rânduială creştină.
Fiică de pădurar cu nouă copii (om înstărit şi respectat, care „mergea la vânătoare cu elita judeţului, cu prefectul şi primarul de atunci, cu medici şi avocaţi“, un om care salvase mai mulţi evrei de prigoana horthystă, după cum avea s-o facă şi după 1944 cu o seamă de români hăituiţi de Securitate, respingând toate ispitirile întru colaborare ale instituţiei lui Nicolsky), Aristina Pop are doar 18 ani când este nevoită să fugă în munţi. Urmează patru ani de haiducie, libertate şi primejdii în Munţii Ţibleşului (până pe 8 martie 1953), cu scene uneori feerice prin revelaţia generozităţii şi solidarităţii oamenilor locului, alteori chinuitoare şi pline de umiliri, cu program de rugăciune şi lecţii de franceză în fiecare dimineaţă, cu tactici de supravieţuire pe care le ştim din fabuloasele mărturii ale lui Ion Gavrilă-Ogoranu, cu inerenta trădare, arestările în lanţ, execuţii, procese, condamnări. Cumplitul sfârşit al lui Nicolae Pop, tatăl Aristinei: schilodit de o pareză, hotărăşte să nu se lase să moară în munţi („fiindcă atunci toată armata o să mă caute ani de zile şi familia mea va suferi“) şi se predă Securităţii. Care-l împuşcă în aceeaşi zi, fără judecată, fără sentinţă!
Urmează devastarea casei şi-a acareturilor (au dat foc casei, au spart stupii de albine, au luat vitele, au luat un miel şi l-au jupuit de viu, după care o proprietate devine maternitate şi alta - magazie de cereale), deportarea restului familiei în Bărăgan, iar pentru Aristina şi Achim, fratele ei, condamnarea la 20, respectiv 22 de ani.
Din aceştia va executa 11, până la graţierea din 1964, ani de boli, frig, foame şi bătăi, dar şi de învăţătură (să nu uităm că Ţuţea şi Pandrea numeau puşcăria „academia de sub pământ“), cu infinitele fire educative care ajungeau să le lege pe tinerele ţărănci de doamnele din înalta societate (Madeleine Cancicov, Elena Răşcanu), cu figuri de gardieni omenoşi (de reţinut cazul Mariei Maga, miliţianca de la Spitalul Văcăreşti, dar până şi teribila Vida Nedici iese „umanizată“ de aici!), alături de mărturisiri amuţitoare, menite să ne smerească, nouă, celor de azi, vanitatea şi inconştienţa: „În unsprezece ani de zile nu am ştiut de ai mei, nu am văzut nici un fruct, un măr sau o ceapă, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic... Mai rău decât atât, la Miercurea- Ciuc erau nişte ziduri groase şi, cum ieşea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră“.
Foarte utile sunt referinţele Virginiei Ion. Apar aici multe nume şi destine de care ar trebui să ţinem cont, venerându-le şi vorbind despre ele infinit mai mult decât până acum - Lucreţia Cuşa, Ecaterina Juriari, Marina Chiriţescu, Smaranda Romanescu, Elena Stetin, Ileana Samoilă, Elena Boilă, Ioana Brânzaru şi multe altele.
În sfârşit, emoţionantă este şi istoria lui Nicolaie Săileanu, care s-a îndrăgostit de Aristina numai din ce-a auzit povestindu-se în celulă despre „Mărioara partizanca, fata care-a tras cu pistoalele în munţi“ şi a aşteptat-o apoi zece ani să iasă din închisoare ca s-o ceară de soţie.
Lecţii de viaţă din care învaţă fiecare ce poate.
Recomandările noastre
