Îmi aduc aminte de vorba unui antrenor al Braziliei: câştigă cine dă mai multe goluri.
Nu cine se apără mai bine. Cine atacă mai bine. De asta e fotbalul brazilian minunat. Chestiune de mentalitate, nu de logică. Din care decurge o alta: frumuseţea fotbalului constă în victorii, nu în egaluri. Ca să confirme vorba brazilianului, şefii fotbalului european din Era Herrera au recurs la două modificări de regulament: au acordat trei puncte pentru victorie în campionatele naţionale şi au sporit numărul întâlnirilor eliminatorii, aşa-zicând de cupă, în turneele finale. S-au înmulţit golurile, s-au împuţinat egalurile, şi fotbalul şi-a redobândit caracterul de spectacol. Era Herrera s-a încheiat.
Nu mai ştiţi cine a fost Helenio Herrera? A fost, în anii ’60 ai secolului trecut, un José Mourinho la cub. Inventatorul lacătului, al fotbalului în care câştigă cine nu ia gol. Inter Milano, noua campioană a Italiei, care mi-a rămas antipatică până azi, a fost laboratorul fotbalului antibrazilian pus la cale de un argentinian. Experienţa a transformat complet jocul: închis, steril, adică perfect din punct de vedere defensiv. Scorul obsedant, fatal, a devenit 1-0. Naţionala Italiei n-a uitat lecţia nici astăzi. Bine totuşi că s-a terminat. Eram gata să-i doresc domnului Herrera să-i fie gazonul uşor. Dacă fantoma lui n-ar mai bântui din când în când fotbalul şi astăzi.
Orgoliosul domn José Mourinho a făcut mai an din Porto şi din Chelsea două clone ale Interului de acum o jumătate de secol. Domnul Walter Smith a făcut din Glasgow Rangers o a treia. Am văzut finala Cupei UEFA şi am devenit deodată mai catolic decât catolicii de la Celtic care le poartă sâmbetele (când se joacă etapele în Ligile britanice) protestanţilor de la Rangers. M-am bucurat că au pierdut partida cu ortodocşii de la Zenit Sankt Petersburg. Nu că aş avea vreo simpatie pentru şantajistul Gazprom, care spală pe Neva şi pe alte fluvii banii din care trăieşte echipa rusească. Dar am trecut cu vederea şi spălatul şi şantajul, constatând cum joacă aproape necunoscuţii concetăţeni ai lui Petru cel Mare şi ai Caterinei cea Mare: O-fen-siv. Adică brazilian.
În plus, bătându-se bărbăteşte pentru fiecare minge. Cel care i-a învăţat e Dick Advocaat, olandezul zburător dintr-o vreme în care Portocala Mecanică semăna cu un Tsunami pe care nu-l putea opri niciun baraj şi niciun lacăt. Rareori nişte bani mai murdari au fost investiţi într-o afacere mai curată: nu în materialul şifonabil al unor vedete mofturoase, ci în spiritul de luptă al unui antrenor plin de modestie.
Recomandările noastre
