Vladimir Tismăneanu: "Monica Lovinescu s-a opus oricărei gândiri unidimensionale".
Ceea ce nu înseamnă că era dispusă să pactizeze cu varii mode stângist-marxizante. Dimpotrivă, când a fost cazul a ştiut să demitizeze infinita ipocrizie şi stupiditatea etică a unor intelectuali dispuşi să cânte ode infamiei. Când gruparea de la „Tel Quel“ în frunte cu Philippe Sollers şi Julia Kristeva savura dogmele maoiste, gânditoarea română a expus frauda. Nu a trecut uitat faptul că eseistul Pierre Daix a fost artizanul campaniei împotriva lui Viktor Kravcenko, unul dintre primii diplomaţi-defectori care a depus mărturie despre Gulag. La vremea aceea, la începutul anilor ’50, o întreagă pleiadă de intelectuali de stânga l-au acuzat pe Kravcenko de minciună. Mulţi aveau să se dezică ulterior - Daix a insistat în anii ’70 asupra similitudinilor dintre Mauthausen şi Gulag -, dar solidaritatea atâtora cu propaganda stalinistă nu s-a evaporat din mereu alerta memorie a Monicăi Lovinescu.
După cum, fidelă acestei etici a amintirii, nu i-a uitat nici pe David Rousset ori pe Margarete Buber-Neumann, care i-au sfidat pe Daix şi pe protectorii săi, între care Louis Aragon şi Elsa Triolet. Iată, de pildă, ce scria în 1983, reflectând la abdicările unui Maurice Merleau-Ponty, dar de fapt ale intelighenţiei pariziene în anii de început ai Războiului Rece: „Chiar dacă el avea să revină, în «Les aventures de la dialectique», asupra exceselor sale de atunci, şi să se despartă de Sartre în problema lagărelor de concentrare sovietice, «Humanisme et terreur» nu rămâne mai puţin ca un fel de carte neagră de vizită, nu numai a lui Merleau-Ponty, dar şi a întregii intelighenţii de stânga din acel timp, exercitând asupra literelor franceze un adevărat terorism intelectual“.
Protestând împotriva perspectivelor presupus absolutiste, Costi Rogozanu scria recent: „Spiritul critic aşa cum l-a «predat» Monica Lovinescu nu este doar spiritul împotriva lingăilor comunişti. E îndreptat împotriva logocraţiilor, a oamenilor care cred că deţin «unica retorică» - şi ştiu destul de mulţi intelectuali români care se cred deţinătorii acestui discurs sacru de salvare a ţării. Să spui că Monica Lovinescu e o voce anticomunistă e ca şi cum am spune că Eugen Lovinescu e mare pentru că a ridiculizat poeţi sămănătorişti proşti sau orgoliile lui Iorga. Nu, cred că un astfel de portret e nedrept de incomplet.“ Soyons sérieux.
Nimeni (admirator ori inamic) nu ar putea spune că Monica Lovinescu a fost doar o voce anticomunistă. În ce mă priveşte, în mod cert nu aş păcătui reducând o contribuţie atât de polimorfă, inepuizabilă prin intuiţii, explorări şi chiar iluminări, la o singură componentă. Dar ar fi o probă de cecitate, o ofensare a adevărului să nu recunoaştem că traseul ei spiritual s-a desfăşurat sub semnul unei exemplare consecvenţe antitotalitare. Asemeni Hannei Arendt, pentru Monica Lovinescu refuzul totalitarismului (în politică, în societate, în artă, în gândire) a fost o obligaţie intelectuală şi etică. Tocmai de aceea mă îndoiesc că acel canon bibliografic propus de Monica Lovinescu ar fi imaginabil în afara unor referinţe obligatorii la operele clasicilor spiritului antitotalitar.
Gânditoarea română a scris despre Ionesco şi Beckett, despre Cioran şi Malraux, despre Al. Paleologu şi C. Noica, despre Artaud şi N. Steinhardt, iar în planul gândirii politice (în sensul cel mai larg al noţiunii) reperele pe care le-a cultivat sunt tocmai acele nume şi opere ce ţin de curajul de a spune nu imposturii totalitare. De aici şi reţinerile exprimate în mai-iunie 1968 în raport cu carnavalul revoltei studenţeşti şi cu explozia pasională împotriva unei societăţi de consum care permitea, graţie liberalismului ei intrinsec şi supus deriziunii, aceste manifestări ale „negativităţii“. Rândurile din „Unde scurte“ despre teoriile lui Herbert Marcuse privind „totalitarismul tehnologic“ sau „toleranţa represivă“ propun o critică lucidă a unui filosof pe care Lezsek Kolakowski avea să-l definească drept „ideologul obscurantismului“. Poate o afirmaţie prea tare, ar fi spus Monica Lovinescu, pentru care revolta anti-tehnocratică a contra-culturii se situa în posteritatea unui heideggerianism de stânga combinat cu un naiv neo-romantism anticapitalist.
Întotdeauna sensibilă la dimensiunea estetică a operelor analizate, Monica Lovinescu a scris sub semnul urgenţei etice. Acest angajament întru libertate a fost steaua ei polară. De aici şi ataşamentul pentru anumite cărţi şi autori. Nu o „monomanie“ reducţionistă, ci o conştientizare a faptului că prin câteva experienţe supreme poate fi înţeles ceea ce altminteri pare absurdul însuşi. Iată ce scria în martie 1983: „Dacă dintr-un nou potop, şi într-o altă barcă a lui Noe, ar fi salvate trei cărţi - numai trei - şi tot ar fi de ajuns pentru a reconstitui patologia totalitară a secolului nostru. Prin «1984» de George Orwell, «Arhipelagul Gulag» de Soljeniţân şi «Zero şi infinitul» de Arthur Koestler“ („Est-etice/Unde scurte“ IV, Humanitas, 1994).
Recomandările noastre
