Cele trei cuvinte-cheie ale summitului sunt credibilitatea, extinderea şi solidaritatea NATO.
Credibilitatea se joacă în Afganistan. Americanii au 13.000 de militari pe urmele lui Bin Laden. Tot ei furnizează grosul contingentului de 41.000 de oameni, aflat sub comanda NATO şi însărcinat de ONU să coordoneze securitatea şi dezvoltarea Afganistanului.
Securitatea bate însă pasul pe loc. Guvernul Karzai controlează doar o treime din teritoriul ţării. Talibanii revin. Nu mai atacă frontal, ci în grupuri mici sau prin atentate. Şi, la nevoie, se repliază peste graniţă, la co-etnicii lor paştuni din Pakistan. Eradicarea insurgenţilor ar necesita triplarea efectivelor, lucru irealizabil din punct de vedere politic.
La Bucureşti, se va pune din nou problema sporirii contribuţiei ţărilor membre, ca şi cea a solidarităţii. NATO a suferit cele mai grele pierderi în provincia Helmand şi, în general, în sud-estul Afganistanului, unde greul îl duc americanii, britanicii, canadienii şi olandezii. Ceilalţi aliaţi majori acţionează în zone mai puţin primejdioase. Printr-o decizie a Bundestagului, contingentul german, al treilea ca mărime, este desfăşurat în nordul, relativ calm, al Afganistanului. În aceste condiţii, oferta Franţei de a-şi mări efectivele, care va fi detaliată la Bucureşti, se dovedeşte a fi salutară. Binevenite vor fi şi cele ale Poloniei şi României. NATO trebuie să asigure stabilitatea Afganistanului. Tot în numele stabilităţii, dar în Balcani, liderii alianţei se pregătesc să ofere formulare de aderare Croaţiei, Albaniei şi Macedoniei. Cu mari emoţii, căci decizia în privinţa Macedoniei ar putea fi amânată sau condiţionată printr-un veto al Greciei, din cauza disputei legate de numele ţării. Grecia acceptase că Macedonia poate amorsa procesul de aderarea la NATO sau UE sub numele provizoriu de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Dar, cum 120 de ţări acceptă deja titulatura de Republica Macedonia, Atena se teme că acesta este ultimul moment în care mai poate impune altă formulă, care să nu-i sugereze o posibilă (deşi improbabilă) pretenţie la provincia ei nordică cu acelaşi nume. În ajunul deschiderii Summitului NATO, cele două ţări nu conveniseră încă o soluţie de compromis.
Dacă nu era suficient, ar mai fi de rezolvat spinoasa problemă a Ucrainei şi Georgiei. Guvernele ambelor ţări doresc să obţină la Bucureşti foaia de parcurs spre NATO, numită Planul de acţiune pentru aderare. E improbabil să aibe câştig de cauză, în ciuda sprijinului ferm al Statelor Unite. Mai multe ţări vesteuropene, în primul rând Germania şi Franţa, dar şi Spania şi Italia se opun sau, în cel mai bun caz, ezită. În primul rând fiindcă Georgia ar aduce în NATO două provincii separatiste; iar opinia publică din Ucraina este scindată în chestiunea NATO între apusul prooccidental şi răsăritul prorus. Premierul francez nu consideră că aderarea ar fi o soluţie bună pentru echilibrul de putere dintre Europa şi Rusia. Iar guvernul german se îndoieşte că ar contribui la stabilitate şi securitate regională. Cu cuvintele unui oficial de la Berlin, ar trebui luate în calcul „îngrijorările legitime ale Rusiei privind securitatea“. Acesta e miezul problemei. Dacă obiecţiile persistă după asigurările date de dl Bush la Kiev, liderii NATO vor trebui să găsească o formulă prin care să amâne decizia, lăsând poarta deschisă Ucrainei şi Georgiei, fără însă a recunoaşte implicit un drept de veto al Rusiei în privinţa extinderii alianţei. Sunt multe de hotărât la Bucureşti.
Recomandările noastre
