PARASCHIVESCU:"Coincidenţele au haz fiindcă poartă în ele sâmburele surprizei".
Abia întors de la un mall, am căutat ceva într-un vraf de reviste „Dilema Veche“ şi mi-am descoperit un articol care se ocupa tocmai de malluri. Se numea „În conserva cu sclipici“ şi spunea următoarele: „Mallul a căpătat o nouă identitate. Acum el e mai degrabă o unitate geografico-administrativă, o provincie cu frontiere de nichel, un minioraş şi - peste toate - martorul unui mod de viaţă deviat. Asta explică fugar şi fără adâncime herghelia de ghiduşii semantice la care se pricepe atât de bine românul. Românul acela care nu mai e molcom, ci mallcom. Care a înlocuit Moldova cu Malldova şi s-a apucat să fabrice cocteiluri Mallotov. Românul care s-a integrat în consumism înainte să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, şi care acum ţine morţiş să nu se înece ca ţiganul la mall“.
În ce mă priveşte, merg la mall doar când nu am încotro. Iar când ajung acolo, mă duc în locurile unde am ceva anume de cumpărat şi încerc să scurtez pe cât posibil durata expediţiei. Câteodată am impresia că sunt caraghios şi nepotrivit, fiindcă văd că lumea din jur are alte ritmuri şi obiceiuri. Însă chiar când sunt pe punctul de-a cârti lăuntric la adresa acestei mul- ţimi care forfoteşte, încinsă cu bretele strălucitoare şi înviorată de jocuri de apă, îmi aduc aminte de magazinele din anii optzeci. Reacţia e invariabilă: „Păcat că a murit Ceauşescu, ar fi meritat să fie plimbat pe-aici. Să vadă oameni care cumpără ce vor, nu-şi suflă în ceafă la cozi şi refuză ce nu le place“. Într-un mod straniu, mallul are pentru mine relevanţa unui ziar, a unui post de televiziune sau a unei agenţii de turism cu oferte pentru Tenerife, Roma sau Cairo. El declanşează automat comparaţia dintre trecutul şi prezentul omului obişnuit. Un fel de „now and then“ stropit cu lumini, scăldat în muzici şi doldora de culori.
Dincolo de acest rol abstract, mallul impune prin funcţionalitate. De fapt, asta e menirea lui principală, de loc unde găseşti de toate: cârnaţi şi parfumuri, pamperşi şi markere, CD-uri şi cămăşi, baterii şi antricoate, cărţi şi jocuri mecanice, parfumuri şi floricele. Dar atunci de ce încerc aceeaşi stinghereală de provincial nimerit la Hilton ori de câte ori îi trec pragul? De unde disconfortul ăsta greu de povestit, dar şi mai greu de îndurat? De ce nu mă pot simţi la fel de bine ca într-o librărie cu carte străină, într-o cafenea cu lumină difuză sau într-un restaurant cu fotografii în alb şi negru pe pereţi? Cred că din două motive. În primul rând, mallul s-a transformat în panou de afişaj pentru cei care ţin să fie sau măcar să pară „cool“. Însemnătatea practică a acestui spaţiu a fost înlocuită de potenţialul ei publicitar. La mall te duci ca să fii văzut - arătat cu degetul dacă eşti vedetă, admirat dacă te îmbraci „în tendinţe“ (un clişeu de largă sufocare naţională), filat dacă i-ai căzut cu tronc unui paparazzo dornic să te nemurească pe prima pagină a revistei de scandal. În al doilea rând, mersul la mall s-a transformat din gimnastică mondenă în stil de viaţă. Cutreieratul mallului a început să ţină loc de plimbare romantică. Nu ne mai ţinem de mână pe faleză, ci căscând gura la vitrine. Facem cumpărături în acelaşi loc unde ne întâlnim cu prietenii, ne ducem copiii la joacă, vedem filme şi mâncăm. E ceva fals în tot acest balet. E ca şi cum te-ai lăuda că parcurgi zece kilometri pe zi, uitând să spui că o faci pe scara sau pe banda rulantă.
Recomandările noastre
