Teatrul Naţional, sub pălărie nouă în doi ani

Adam Popescu
5 martie 2008, 02:00

Clădirea în care au descoperit succesul Caragiale şi Beligan intră în renovare. Până la finalizarea lucrărilor, spectacolele s-ar putea juca pe Lipscani.

Principalele etape ale proiectului aprobat pentru consolidarea Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) vor fi prezentate astăzi, la sediul instituţiei, iar lucrările de renovare vor începe în cel mult şase luni. În decembrie 2010, potrivit autorităţilor, la Kilometrul zero, Capitala va avea un centru cultural multifuncţional modern, cu mai multe săli de spectacol, librării, expoziţii, cluburi, cafenele şi restaurante.

Există discuţii dacă să se revină la vechea formă şi să se refacă acoperişul cunoscut ca „pălăria lui Caragiale“. Transformarea Teatrului Naţional va costa 40 de milioane de euro, dintre care 27,29 milioane de euro sunt fonduri de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. După ce, săptămâna trecută, la Ministerul Culturii s-au discutat cele două proiecte de renovare a teatrului, astăzi se anunţă ce au hotărât specialiştii, arhitecţii şi inginerii: ori se vor demola etajele superioare ale clădirii, de deasupra Sălii Mari, ori se va consolida clădirea în starea sa actuală.

În cazul în care se merge pe varianta demolării faţadei teatrului, vor dispărea spaţiile în care funcţionează Centrul Naţional al Dansului şi galeriile Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC). Acestea ar putea fi mutate într-o clădire ce va fi ridicată în spatele TNB. Până la finalizarea lucrărilor, spectacolele Naţionalului se vor juca la Sala Rapsodia, pe Lipscani. În clădirea de la Kilometrul zero al Capitalei, primele spectacole s-au jucat în urmă cu 35 de ani. Proiectarea clădirii a început în 1963, dar noul edificiu s-a inaugurat zece ani mai târziu, pe 20 decembrie 1973. Acoperişul care nu-i plăcea Tovarăşului Conceput de Horia Maicu, edificiul se înscria în modernismul anilor ’60, dar a rămas neterminat: pictura cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei faţade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidărie de cărămidă aparentă. În urma incendiului din 1977, teatrul a fost afectat, iar Sala Mare a fost complet distrusă.

Pericolul ascuns din frizerie. Multe persoane s-au îmbolnăvit

Averea lui Călin Georgescu. Candidatul independent își ține banii într-o bancă maghiară

În anii ’80, la cererea Tovarăşului, clădirea e complet remodelată la exterior („pălăria“ de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol, îi displăcea lui Nicolae Ceauşescu) şi parţial la interior, lucrările fiind coordonate de arhitectul Cezar Lăzărescu. El este cel care a înlocuit modernismul clădirii originale cu elemente realizate în materiale tipice anilor în care s-a construit şi Casa Poporului. ISTORIE Biletul de intrare, un galben Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în aprilie 1836, când „Societatea Filarmonică“ - înfiinţată de I.H. Rădulescu şi Ioan Câmpineanu - cumpără Hanul Câmpinencii pentru a ridica aici clădirea teatrului. Patru ani mai târziu, „Obşteasca Adunare“ îi propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcţia edificiului, pe cheltuiala statului.

Ideea înfiinţării teatrului e reluată şi de Gheorghe Bibescu, care schimbă şi locul - fostul han Filaret (Calea Victoriei de astăzi). În septembrie 1843, comisia contactează trei mari arhitecţi din Paris, Viena şi München, pentru elaborarea unui plan. Se alege planul arhitectului C. Roesner din München (proiect care a costat 120 de galbeni). Numai că domnitorul Bibescu nu e mulţumit şi, doi ani mai târziu, se depun noi planuri.

Aşa se ajunge la proiectul Villacrose, asupra căruia îşi dă acordul, în 1846, arhitectul vienez Anton Hefft. Lucrările la ridicarea teatrului încep în mai 1848, dar vor fi întrerupte de Revoluţia paşoptistă. Un an mai târziu, se reia licitaţia pentru finalizarea edificiului, iar şantierul se redeschide în 1850. Clădirea teatrului, construită în stil baroc - „un model redus al Scalei din Milano“, după cum scrie Ioana Pârvulescu, în volumul „În intimitatea secolului 19“ (Humanitas, 2005) - avea astfel un parter cu 338 de staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara, maşini pentru scenă, mobilier şi covoare aduse cu vaporul de la Viena şi Mannheim şi o mare galerie, unde intrau gratis studenţii şi elevii.

În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu, din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă, iar mai târziu - gaz şi lumină electrică. Teatrul Naţional, numit la acea vreme Teatrul cel Mare, a fost inaugurat pe 31 decembrie 1852, în prezenţa domnitorului Barbu Ştirbei, cu piesa „Zoe sau Amantul împrumutat“, un vodevil pe muzica lui Ioan Wachmann.

Rolurile principale au fost jucate de Costache Caragiale şi Niny Valey. Iată ce scria presa vremii cu privire la inaugurarea Teatrului Naţional: „La şapte ore şi jumătate sala era plină şi strălucea în toată splendoarea ei. Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor“ (“Trompeta Carpaţilor“). „Naţional“, din 1876 Denumirea teatrului se schimbă în „Naţional“ în 1876, în preziua declanşării Războiului de Independenţă: atunci, scriitorul Alexandru Odobescu, directorul instituţiei, pune pe frontispiciul clădirii, cu litere turnate în bronz, numele valabil şi astăzi. Vechea clădire a Teatrului Naţional, de lângă Palatul Telefoanelor, grav afectată de cutremurul din noiembrie 1940, e consolidată rapid, la ordinul generalului Ion Antonescu.

Patru ani mai târziu, în august, în urma unui bombardament al trupelor germane în timpul celui de al Doilea Război Mondial, imobilul de pe Calea Victoriei e distrus. Decenii întregi, pe locul fostului teatru a fost un teren viran şi un WC public. „Începea epoca tăvălugului, a mizeriei şi a aplauzelor forţate“, povesteşte Pârvulescu în cartea sa. După anii ’90, în locul fostului teatru s-au deschis mai multe terase. Iar în urmă cu trei ani, aici s-a construit Hotelul de patru stele Novotel.

PERSONALITĂŢI De la Caragiale la Caramitru, de la Nottara la Beligan Primul director al teatrului a fost Costache Caragiale, căruia i-au urmat, între alţii, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Radu Beligan, Dinu Săraru şi, în prezent, Ion Caramitru. Pe scena Teatrului Naţional s-au jucat cele mai importante piese ale dramaturgiei universale. La înfiinţare, primul repertoriu cuprindea piese de Voltaire, Molière sau Schiller. Prima operă de seamă din dramaturgia românească, „Răzvan şi Vidra“, de B.P. Haşdeu, s-a jucat la Naţional în 1867.

Iar 12 ani mai târziu, „O noapte furtunoasă“ deschidea seria premierelor cu piesele lui I.L. Caragiale. În 1861, a fost reprezentat pentru prima oară Shakespeare („Hamlet“), în 1895, Ibsen („Rosmersholm“), în 1923, A.P. Cehov („Pescăruşul“). Aplauze la scenă deschisă au primit aici (şi mai primesc încă) sute de artişti, de la Constantin Nottara, Aristizza Romanescu şi Grigore Manolescu, până la Aura Buzescu, Radu Beligan, Silvia Popovici, Carmen Stănescu, Mircea Albulescu şi tânăra generaţie de actori şi regizori, care aduce astăzi bucureştenii la spectacole în care sala e plină.