NICOLAE MANOLESCU: "În prejma debutului sezonului fotbalistic nu se vorbeşte decât de stranieri, de jucători vânduţi sau cumpăraţi."
În prejma debutului sezonului fotbalistic nu se vorbeşte decât de stranieri, de jucători vânduţi sau cumpăraţi. Aproape toate cluburile din prima ligă şi-au înnoit, în lunile de iarnă, efectivul. Niciodată nu a fost mai mare numărul de jucători aduşi din toate colţurile lumii. Pe bani mai mulţi sau mai puţini. Cu eforturi mai mari sau mai mici. Şi cu speranţe mai mult ori mai puţin nebuneşti. Citiţi declaraţiile delirante ale unor patroni de cluburi şi vă veţi convinge de euforica lor stare de (ce alt cuvânt mai potrivit - nepotrivit să folosesc?) spirit. Nu numai că nu le împărtăşesc optimismul, dar mă îndoiesc de capacitatea acestui comerţ cu carne vie de a revigora fotbalul românesc.
Nu sunt atât de naiv încât să nu ştiu că, pretutindeni în Europa (nu şi în America de Sud, a doua patrie a unui sport inventat cândva în Anglia şi reinventat la nesfârşit în Brazilia şi în Argentina), cluburile se sprijină pe acelaşi principiu. Nu numai jucătorii, dar şi antrenorii sunt stranieri, cumpăraţi şi vânduţi de patroni, care sunt la rândul lor stranieri. E vremea stranierilor pe continentul nostru fotbalistic. Cluburile spaniole, italiene, engleze exportă jucători în măsura în care importă. În fotbal, ca şi în politică, există săraci, bogaţi, puteri şi supraputeri. În cazul supraputerilor, schimbul e aşa-zicând echitabil.
Cluburile româneşti n-au cum să respecte această regulă a vaselor comunicante. Ele exportă mult mai puţin decât importă. Şi, neavând ofertă, cer pe măsură. Valoarea, adică, individuală a exportaţilor şi mai ales a importaţilor, nu e comparabilă cu aceea de la marile cluburi europene. România trăieşte din fotbalul cu înlocuitori, cum se spunea pe vremuri despre cafea. Explicaţia nu ne-o dă pur şi simplu lipsa banilor: România contează, în anii din urmă, cel puţin la nivelul primei ligi, aproape exclusiv pe un mercato ieftin şi păgubos. Nu mai produce jucători, nu mai creşte jucători.
Cluburile engleze, de exemplu, chiar dacă trimit uneori echipe sută la sută de stranieri, continuă să aibă rezerve proprii de juniori şi de copii, precum şi şcoli de fotbal. Echipele din liga secundă a superputerilor fotbalistice sunt pepiniere pentru cele din prima ligă. Juventus Torino, retrogradată administrativ în liga secundă a Italiei, a avut timp de un an revelaţia unui nivel foarte ridicat al jocului şi, iată, revenită în prima ligă, nu pare să fi pierdut nimic din calitatea şi aplombul fotbalului practicat.
În Jurnalul de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu notează la un moment dat că filosoful Constantin Noica a făcut un turneu prin câteva oraşe din România ca să descopere tineri dotaţi pentru cultură. A încercat să convingă oficialităţile să le acorde burse. A găsit inadmisibil faptul că acestea sunt dispuse să aloce sume importante pentru cantonamente şi antrenamente ale sportivilor (indivizi, socotea el, ca un filosof pentru care mersul pe jos garantează suficient condiţia fizică, sortiţi să se cheltuiască într-o clipă, fără trecut şi fără viitor) şi niciun ban pentru cantonamente şi antrenamente de intelectuali.
Astăzi, discriminarea lui Noica nu mai are obiect: statul se dezinteresează şi de unii, şi de alţii. În ceea ce-i priveşte pe sportivi, cluburile cred a fi găsit soluţia în mercato cu stranieri. Care nu e valabilă în totul şi pe termen lung nici măcar în fotbal, ca să nu mai vorbesc de alte sporturi care nu şi-o pot permite. În ceea ce-i priveşte pe intelectualii români, soarta lor e că pot fi vânduţi, dar nu cumpăraţi. De unde se vede că se poate şi mai rău.
Recomandările noastre
