La 36 de ani de la debutul în televiziune, Cristiana Bota părăseşte TVR-ul.

La 36 de ani de la debutul în Televiziunea Română, Cristiana Bota, una dintre cele mai îndrăgite crainice, se află în faţa unei alegeri dificile: va spune adio marii sale iubiri şi va opta pentru o carieră într-o televiziune comercială. Chiar dacă trebuie să părăsescă locul care i-a oferit cele mai mari satisfacţii, dar care nu a ferit-o de dezamăgiri, Cristiana Bota vorbeşte cu dragoste despre viaţa petrecută în TVR şi mărturiseşte că nu ar schimba nimic. EVZ Aţi petrecut o viaţă în Televiziunea Română. Un nou început? Cristiana Bota: Vârsta poate însemna un impediment, dar poate însemna şi un nou început. Nu ştiu încotro să o iau, deocamdată. Am o propunere de la TVR Media şi mai am oferte de la alte două televiziuni particulare, pentru a realiza emisiuni atât în calitate de moderator, cât şi în calitate de producător. Mi-e teamă totuşi să mai apar în faţa camerelor. Sunt atât de multe fete frumoase, tinere, spectaculoase, încât ce rost ar avea? Acum trebuie să văd care e alegerea cea mai bună şi aş opta pentru ceva care să ţină şi de formaţia mea profesională.

Am făcut Filologie şi încă sunt cu sufletul înspre cultură. Tocmai am terminat un volum de interviuri, pe care îl voi da unei edituri pentru publicare; am mai scris şi un volum despre controversatul şi surprinzătorul profesor Iosif Constantin Drăgan. M-ar tenta şi partea asta… să mă apuc de scris, pentru că simt că m-aş pricepe. Însă jur că sufletul meu e aici, în Televiziunea Română. Întotdeauna am spus că ar trebui să primesc o diplomă de fidelitate, dacă altceva nu merit, pentru dorul meu de a munci în televiziune şi de a rămâne aici. Am 36 de ani de televiziune… este fantastic… Acum 36 de ani…   Imediat după facultate, am fost repartizată la ziarul “Informaţia Bucureştiului”. După doi de ani de stagiatură, în 1971, am aflat că e nevoie de oameni în Televiziune şi am venit să dau o probă pentru o emisiune culturală în redacţia domnului Săraru. Într-o primă fază, am făcut câteva emisiuni de cultură, pe care se punea un foarte mare accent, la vremea respectivă. Într-o zi, pe holurile televiziunii, m-a văzut un domn care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o probă pentru crainică. Am acceptat, am intrat într-un studio, mi s-au dat trei texte: în franceză, italiană şi engleză, limbile străine pe care le învăţasem în facultate. Le-am citit cu o mare naturaleţe şi dezinvoltură.

Nu am avut trac, nu m-am temut de nimic şi abia după aceea am conştientizat. Ani întregi am tremurat, gândindu-mă ce cred oamenii care mă văd. Nu m-a învăţat nimeni nimic, nu mi s-a spus ce şi cum să fac, nu mi-a sugerat nimeni cum să mă îmbrac sau să mă fardez. Acum, în spatele unei vedete, e o pleiadă întreagă de oameni care o susţin, care o ajută, care o pun în valoare. Atunci eram aruncaţi într-o cuşcă cu lei şi era o luptă pe viaţă şI pe moarte. Garderoba, machiajul, accesoriile, coafura reprezentau o problemă? Televiziunea ne oferea un serviciu de machiaj şi coafură, însă de îmbrăcat ne îmbrăcam singure. Îmi aduc aminte că terminasem garderoba tuturor prietenelor şi rudelor, pentru că apăream la televizor în fiecare zi şi trebuia să ma schimb. Câte haine puteai avea? Pe vremea acea nici nu prea aveai de unde să le iei, nu exista decât Fondul Plastic. Mai târziu am primit de la televiziune câteva guleraşe, pe care le purtam peste bluze, iar asta era considerată o toaletă nouă. Apoi ni s-au dat câteva bluze şi, mult mai târziu, câteva rochii. În ce fel funcţiona cenzura? Îmi făceam singură textele de prezentare, dar niciodată nu le citeam pe post fără să fie verificate înainte. De multe ori, în ultimul moment apărea ceva care nu le convenea şi trebuia să schimb, să refact textul, să o iau de la capăt. Orice vorbă care ajungea la telespectatori trebuia aprobată înainte, nu exista posibilitatea să improvizezi. Apoi, trebuia să avem mare grijă să nu şocăm Cabinetul 2, pe Elena Ceauşescu. Am apărut odată cu nişte cercei un pic mai lungi şi a fost o tragedie. Suna imediat şi ajungeam pe programul 2 sau la radio. Cadrele erau foarte strânse, noi stăteam înţepenite în scaun, de parcă nu eram femei, ci nişte roboţi care vorbeau frumos. Dacă se vedea un picior sau un decolteu era grav. Greşelile făcute pe post sau micile bâlbe, inevitabile, de altfel, aveau urmări grave? Îmi aduc aminte că abia născusem şi mă întorsesem la serviciu după o lună şi jumătate, de teamă să nu-mi pierd postul. Se transmitea în direct, prin satelit, vizita lui Ceauşescu în SUA. Eram pe scaun de ore întregi şi aşteptam să intru în direct. La un moment dat, mi s-a pus o hârtie în faţă, un text de protocol, iar eu am început să citesc: “peste câteva minute, îi veţi putea urmări pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi pe tovarăşa Elena Ceauşescu, care FACE o vizită oficială în SUA”. Atunci m-am oprit şi am zis pe post: “fac, nu face”.

Am luat-o de la capăt şi am mai spus de două trei-ori cuvântul fac. Programul nostru se dădea şi în America, iar eu o tot ţineam cu fac. Şi toată lumea ştie ce înseamnă “fuck”, o înjurătură în engleză, care se pronunţă la fel cu fac, în română. A doua zi a fost şedinţă mare, scandal, au vrut să mă dea afară. Iar Tudor Vornicu le-a spus să mă trimită la radio, să spăl pe jos, să fac orice. El, de fapt, voia să mă salveze, iar transferul la radio a fost singura soluţie. Au mai fost şi alte bâlbe, una dintre ele chiar haioasă.

Trebuia să prezint un spectacol de cântece patriotice ale corurilor Uzinelor 23 August şI Republica, când am auzit, în căştile unui coleg, un comentariu din regie: “ia uite cum arată ăştia, ca nişte cu**ri”. Şi asta pentru că doamnele din coruri, de frig ,erau îmbrăcate peste pantaloni şi treninguri cu rochii de seară şi arătau cumplit. Am intrat imediat în emisie şi-am spus: “acum vor cânta cu**rile reunite ale Uzinelor 23 August şI Republica”. Au râs cu toţii cu o atâta poftă de gafa mea… Bineînţeles, m-au dat pe programul 2, dar deja mă obişnuisem cu asta. Acum există multe orgolii şi rivalităţi între oamenii de televiziune. Cum era în TVR? Crainicele erau atât de diferite una de cealaltă, fiecare cu o personalitate definită, fiecare cu alt aspect. Nu ne puteam concura, eram ca o mare familie. Nu a existat nicio rivalitate.   ZVONURI

„Noi nu ieşeam cu Nicu Ceauşescu“ Au existat zvonuri că v-a curtat însuşi Nicu Ceauşescu… Nuuu. (râde). Delia Budeanu era foarte frumoasă, poate pe ea. Noi nu ieşeam nicăieri, nu pierdeam serile, nu ne întâlneam cu Nicu Ceauşescu sau cu cei din grupul lui. Într-adevăr, aveam colegi operatori, redactori, Tatulici sau alţii, care erau în gaşca lui, însă noi nu. Noi aveam familii, copii mici, probleme… Apăreaţi la televizor. Eraţi privită ca o vedetă? Unii le considerau vedete pe crainice, însă eu nu m-am simţit aşa niciodată. E drept, oamenii mă opreau uneori pe stradă, să-mi ceară autografe, sau mă lăsau să trec în faţă, la o coadă, însă eu mă jenam foarte tare. Acum poate n-aş mai face la fel. DECIZII

„Am vrut să mă opresc la timp“ Aţi trăit Revoluţia  în direct, chiar la televiziune… Pe 16 decembrie 1989 eram cu băieţii mei, la munte. Apăruseră deja primele anuţuri că totul a început să se clatine. Mi-am lăsat copiii acolo şi am venit la televiziune. Am ajuns foarte greu, pentru că oamenii nu ne lăsau să trecem şi trebuia să dăm explicaţii. Până la urmă am intrat în televiziune, însă colegi de-ai mei de la Actualităţi au avut probleme mari cu cei din stradă, pentru că erau percepuţi ca fiind oamenii lui Ceauşescu. Am stat tot timpul în studiouri… zi şi noapte. I-am văzut pe mulţi dintre colegii mei metamorfozându-se, în zilele acelea, schimbându-se din răi în buni.

Unii au dispărut şi nu s-a mai ştiut nimic despre ei, iar alţii, care erau erau prieteni cu Nicu Ceauşescu, l-au scuipat şi nu l-au mai recunoscut. Am văzut comunişti convinşi care nu mai ştiau ce înseamnă comunismul, secretari de partid care acum deveniseră vajnici luptători pe baricade… Erau ca nişte cameleoni aproape toţi şi nu ştiai în cine să ai încredere, nu ştiai ce urmează să se întâmple. Dar am rămas acolo, în televiziune. N-am cerut niciodată un certificat de revoluţionar, pentru că nu mi s-a părut că am făcut ceva special. Nu am avut niciun fel de pretenţie.

La câţiva ani după Revoluţie v-aţi retras din faţa camerelor. A fost o decizie grea? Veniseră colegele noi: Iuliana Marciuc, Despina Moiceanu, Cristina Ţopescu. Erau tinere, frumoase, dezinvolte şi atunci mi-am dat seamă că schimbarea ar trebui să se producă. Am luat această decizie cu uşurinţă şi cu înţelepciune şI nu am avut nicio părere de rău. M-am retras din convingerea că e suficient şi m-am ferit, de atunci, de interviuri televizate, de apariţii în emisiuni, pentru că am vrut ca oamenii să rămână cu acea imagine mai blândă decât mine… să nu le fac rău. Oamenii îmbătrânesc, e firesc să se schimbe, iar eu m-am gândit să mă opresc la timp. Dar am continuat să lucrez în Televiziunea Română şi am fost consilier pentru programele 1 şI 2, După aceea m-a adoptat TVR Internaţional.

Care e diferenţa între televiziunea care se făcea înainte de ’89 şI cea de acum? Noi eram o mare familie, ne ajutam, ne susţineam. Acum e fiecare cu felia lui, parcă sunt un pic mai egoşti. Puneam foarte multă pasiune în munca noastră şI ne interesau mai puţin banii. Astăzi, prima întrebare pe care o pune un tânăr cĂnd se angajează este referitoare la salariu. Sigur, e foarte important să fii bine plătit, dar e foarte important să-ţi placă ceea ce faci. Când m-am angajat în TVR, aveam un salariu de 1.200 de lei, după Revoluţie aveam 20.000 şi am ajuns un salariu de 15-20 de milioane, spre sfârşitul activităţii. Pe mine nu m-a interesat asta… eu am dat tot ce am putut.  NOSTALGIE „Am iubit şi am fost iubită“ V-a dezamăgit vreodată televiziunea?   În televiziunea este ca în viaţă. Ai surprize plăcute şi surprize neplăcute. Nu întotdeauna eşti apreciat, nu întotdeauna ţi se oferă ceea ce meriţi sau poate nu întodeauna meritai ceea ce ai primit. Şi-atunci, nu ştiu dacă să judec pe cineva, poate ar trebui să mă judec pe mine. Însă, cu siguranţă m-as întoarce să străbat aceeaşi cale pe care mi-au sortit-o usitoarele mele bune. Fac parte din categoria femeilor fericite. Am iubit şi am fost iubită, am primit în dar nişte copii extraordinari, cu care mă pot mândri, am avut parte de părinţi care m-au sprijinit în toate acţiunile mele şi, cu siguranţă, aş păşi cu încredere în aceeaşi televiziune unde mi-am petrecut o viaţă.