Arghezi despre convertirile de peste noapte. De la un regim la altul, mai precis, de la regimul antonescian la regimul zis democratic de după 23 august 1944, publicistul Arghezi constată cu amărăciune că foștii s-au convertit, peste noapte, de la verde la roșu.

Prilej de lăsa posterității un citat valabil în toate împrejurările în care un regim ia locul altuia: „Slugile din instituțiile regimului de ieri, acelea care au fost agenții de toate treburile ai tuturor turpitudinilor, au rămas neclintiți, transformați, cu facilitatea specială a facultății de a fi lichea și lingău, în oameni noi. Lichelele trebuie și ele să mănînce, incontestabil: porcii nu pot să slăbească, pentru că s-a schimbat moșierul – dar li se dau porcilor îndeletniciri și hrană la o parte, pe undeva, pe lîngă grajduri și băligar.” (Tudor Arghezi, Spectacolul continuă neîntrerupt, în Bilete de papagal, 28 ianuarie 1945).

***

De la pupincurismul zelos la pupincurismul simplu. Frunzărind Semnalul pentru a găsi textul despre primirea făcută de comuniști Patriarhului Nicodim, dau peste comentariul lui Ring, de pe pagina întîi, dedicată gestului comis de Regele Mihai de a merge la Ambasada sovietică de 7 noiembrie 1946. Rupsesem din alte ziare reportajul vizitei și chiar îl reprodusesem pe cristoiublog.ro, spre descumpănirea unora, dispuși să vadă imediat o conspirație tenebroasă împotriva Casei Regale. Comentariul se vrea expresia entuziastului față de Înaltul Gest în favoarea URSS prin comparație cu refuzul din 1941 de a merge la Ambasada Germaniei. Asta schimbă cu mult datele problemei și face mult mai vinovat decît credeam gestul Regelui Mihai.

Socotesc că trebuie să revin asupra subiectului. Am nevoie de un nou reportaj despre vizită și-l găsesc tot în Semnalul, o capodoperă pentru vremurile de azi, deoarece Regele a stat toată noaptea la Ambasadă. Îi arăt lui Răzvan Theodorescu, coleg de sală la BAR cu mine, cele două texte. I se confirmă teza tranzacționismului românesc. Eu îi spun pupincurism zelos, intrat în zestrea noastră genetică de pe vremea turcilor. Prin ce se deosebește pupincurismul zelos de pupincurismul pur și simplu? Pupincurismul pur și simplu înseamnă obediența normală, fără excese, îndeplinirea conștiincioasă a poruncilor date de Jupîn, fără exagerări băloase. Pupincurismul zelos înseamnă slugărirea ostentativă, grețoasă pentru om civilizat, acceptată și dorită de Otomani, pentru care pupatul papucului trecea drept firesc. Pupincurismul zelos se dă peste cap să demonstreze Jupînului că-l pupă în fund și, mai ales, înfăptuiește și ceea ce el crede a fi gîndul dorința Jupînului, luînd-o înaintea acestuia cu ciomăgirea dușmanului.

***

Scandalul Crematoriului. Nae Ionescu, citit mai departe, îmi atrage atenția asupra pregătirii psihologice prin presă a venirii țărăniștilor la putere și dă seamă de evenimente despre care habar naveam, cum ar fi de exemplu scandalul uriaș stîrnit de punerea în funcțiune a Crematoriului, o premieră în viața României ortodoxe. Citez din Nae Ionescu: „Zarvă mare în jurul primului cadavru ars în noul crematoriu din București. Proteste cu caracter aproape violent din partea tradiționaliștilor. Răspunsuri disprețuitoare dinspre ceilalți. Iar între timp cuptorul a început să funcționeze. Desigur, se poate discuta. Și, din toate punctele de vedere, tradiționaliștii au dreptate. Se opune, mai întîi, arderii religia noastră, care – orice ar crede «științificii» noștri – e o realitate. Se opune tradiția noastră, care nu se poate lăsa încontinuu dizolvată de toate modele pozitivismului apusean, mișcare fără nici un fel de legătură organică cu formele noastre de cultură. Se mai opune un nelămurit sentiment de sfială în fața morții – cu atît mai mult cu cît cremațiunea este o brutală intervenție în cursul natural al unor lucruri și întîmplări pe cari noi nu le cunoaștem și asupra cărora nu se poate să nu se strecoare în sufletul fiecăruia o îndoială.” (Nae Ionescu, Modernizarea e în curs…, Cuvîntul, 8 februarie 1928).

***

Biserici redeschise în Rusia bolșevică. În memoriile veteranilor despre Odessa găsesc în mai multe locuri referiri la bisericile construite de ai noștri. Una, cea mai importantă, e plasată la Bujalîkul Mic, e opera Batalionului 3 Fortificații din Regimentul 28 fortificații. De fapt, e vorba de renovarea Bisericii, transformată de bolșevici în 1924 în club pentru tineret, acum în ruine. Unde dracu' e Bujalîkul ăsta? mă întreb, pregătindu-mă de un detectivism de lungă durată și de evidentă inutilitate.

Prima hartă consultată mă scoate însă din încurcătură. Bujalîkul Mic, pe hartă, Malenkii Bujalîk, pentru a-l diferi de Bolșaia Bujalîk, e o localitate la est de Odessa, din primul semicerc de apărare sovietică. Tipic românesc se dovedește faptul că, de un mare ajutor creștinilor, le-a fost faptul că în batalion se afla, ca sublocotenent în rezervă un inspector general financiar în Ministerul Cultelor, ins care – zice memorialistul – „avea peste tot, în Capitală și în țară, rude și prieteni cu puternice legături” și, mult mai important, „era nepotul Preafericitului Patriarh al României, Nicodim, de atunci”. Nepotul se angajează solemn „să procure din țară, icoanele, odoarele bisericești pentru altar (și Sfînta Masă) și tot ce va trebui pentru înzestrarea Sfintei biserici.”

Nepotismul a fost mult mai util decît intervenția lui Dumnezeu. Potrivit memorialistului, „s-a înapoiat în țară sublocotenentul Obreja, aducînd cu el obiecte scumpe necesare bisericii”, dar și – lucru impresionant – o Evanghelie „legată în piele și ferecată bogat în argint”. „Patriarhul a scris cu propria-i mînă și a semnat actul de danie.

” Sigur cititorii se întreabă ce a mai rămas din biserică după revenirea rușilor.

Eu însă mă întreb altceva:

Dacă batalionul nu avea în rîndurile sale pe nepotul Patriarhului, ar mai fi dispus Biserica din Bujalîkul Mic de odoarele bogate și scumpe sau chiar de odoare, pur și simplu?

***

Lunga viață a ziarelor dinainte de Război. Găsesc timp pentru a mă uita mai pe îndelete la cărțile cumpărate de la anticarul din Piața Amzei, cel de la Tîrg și nu cel obișnuit, din colțul dinspre stradă al Florăriei. E un volum format mare, nițel flenduros, pentru că a apărut în 1913, dedicat împliniri a 25 de ani de existență a ziarului Adevărul.

Dacă mă gîndesc că Adevărul a apărut neîntrerupt (cu excepția anilor 1916-1919) pînă în ianuarie 1938, cînd l-a interzis Octavian Goga, pe motiv de presă jidovistă din Sărindar, mă întreb dacă vreodată Evenimentul zilei va sărbători 49 de ani de activitate neîntreruptă.

Zic neîntreruptă, deoarece după Război, Adevărul reapare, la fel de interesat de drepturile omului, mai puțin independent, numărîndu-se printre puținele gazete în care mai puteai citi și despre Opoziție, intrînd în agonie după proclamarea Republicii și murind neștiut, ca toți cei în agonie de mult timp, în 31 martie 1951.

Deocamdată, Evenimentul zilei va sărbători anul acesta (2017) 25 de ani de existență. E Adevărul din 1913!

Volumul se înscrie în seria aparițiilor editoriale tipice marilor cotidiane dinainte de Al Doilea Război Mondial. Redacția sărbătorea o aniversare prin cărți dedicate activității de pînă atunci. Rețin că volumul are multe file netăiate și de la o ochire poza lui Alexandru Cuza-fiul, ilustrație la articolul Campaniile Adevărului Pentru Republica Română.