În cimitirul satului există două cruci, la depărtare una de cealaltă, tânjind după apropierea de care n-au avut parte în viață. Cum nici după moarte nu li s-a permis.

Doar ce li s-au înclinat lemnele ciuntite, parcă ar căuta să se atingă, într-un plânset al deznădejdii putrezite de ploi și de vânt. Pe una din ele scrie Ioana. Pe cealaltă, Ion. Amândoi au murit în același an. În aceeași zi, de mai.

Ajunsesem în partea asta de țară pentru un reportaj. Dar, cum mi-e în fire, mai vreau să aflu și altceva. Dau de un bătrân cu mustățile-i orgolioase, pe care îl întreb într-o doară, în cerdacul unde mă invitase.

- Ce mai e de povestit?

Am simțit că, departe, în amintirile lui, fulgerase. Ca și cum furtuna, dusă în cea lume, încă își mai trimitea încoace ecoul.

- Despre Ioana si Ion, mi-a răspuns abia când s-a întors la respirațiile de lângă mine.

Gata sunt să-mi notez. Dar îmi dă mâna la o parte.

- Asta e doar pentru ținut minte…

Mi-am pus caietul și pixul în ghiozdan, am mai ciocnit un păhărel cu ospitalitate, și mă pregatesc să ascult.

- A fost…

Am vaga impresie că fiece cuvânt e udat de câte o lacrimă. Poate de-asta și vocea se estompează într-un nefiresc gâjâit.

A existat aici, în satul acesta, o iubire. Între Ion, de viță pintenată, și Ioana, săraca din capul uliței.

Băiatul stătea într-o casă mare, de-i sclipea țigla. Fata, în coșmelia din partea lu’ bunică-su. Ai ei se rispiseră. Care pe unde își găsise calea. De copila asta nu le-a păsat.

- Da’ frumoasă Ioana!

De cântau grădinile când le străbătea cu pasul ei molatec. Observ inspirația meșteșugitelor cuvinte.

- Eram de-un leat…

Umbra se îndepărtează o clipă de mine. L-am lăsat în dorurile lui. Într-un târziu, se întoarce pe firul încet depănat.

- Ce s-a întâmplat?

Ion terminase liceul și se pregătea să intre la facultate. Atunci a cunoscut-o pe Ioana, la hora satului. Toți au văzut cum li s-au legănat privirile, mâinile, șoaptele.

- Ei, c-așa e tinerețea!

Numai că el avea alt drum, deja pavat de părinți. Pe când ea, cu încă trei frați acasă, mai mici, de le era și mamă, și tată, abia se dusese câțiva ani la școală.

- Dar zână era…

Nu se ferește să-i zugrăvească astfel chipul. Chiar și cu mâinile ei muncite, o trimisese Dumnezeu să anunțe în fiecare dimineață Soarele, cu ochii ei. Și când făcea mâncare, și când spărgea lemne, și când se opintea în coarnele plugului.

Așa a vrut Cel de Sus, să sculpteze perfecțiunea în trupul cel mai firav și mai biciuit de soartă. Părul ei, bălai, fugea peste sat ori de câte ori ieșea la drumul mare, să ia apă din fântână.

A rămas singură, după ce iubitul plecase la oraș. Devenise student. Îi promisese ca se va întoarce și, cand va fi pe picioarele lui, să te ții, Ioana, că bărbat bun vei avea.

Au trecut anii. Se auzise că a fost repartizat la un combinat metalurgic, că acolo făcuse treabă bună și înaintat în funcție. Cu mașină la scară și costum de director.

N-a mai dat prin vatra sa. Nici măcar pe la ai lui, darămite să vadă ce face inimioara aceea care îi agățase de gât, la horă, eșarfa cu jurăminte.

În Ioana murise mai întâi speranța. Frații ei crescuseră. Duși au fost spre cuiburile pe care și le făuriseră. A rămas singură în casa bătrânească. N-a vrut să știe de nimeni. Nici de pețitori.

Eu totuși îl suspectez pe naratorul meu că oarece gânduri de însurătoare o fi avut. Dar el nu și nu.

- Bine, cum zici matale.

Mult a trecut. Până și iernile încărunțiseră.

Deodată, Ion se întoarce. Îi muriseră deja părinții. La ce să mai vină? Pe cine să mai vadă? După ce o viață n-a mai vrut să-i știe.

- Pe culmea dealului, vezi?...

Povestitorul îmi zugrăvește scena. Pesemne că fusese martor. Poteca aduce cu ea o siluetă uscățivă, prea grăbită spre o bătrânește încă nemeritată, și atât de tristă, după ce boala, grea, îi amintise cum se stă cu capul în țărână.

Nu la casa în care s-a născut a bătut în poartă. Doar regretele i-ar fi deschis. La Ioana a mers. Acolo a zăcut.

- A fost ultimul lui prag.

Și-o fi citit în destin că în așternutul ei, în deznădejdea unei tinereți îngropată în vise, își va da cea din urmă suflare.

Ea a făcut ce știa mai bine. Să aline, să îngrijească, să încălzească cu sufletul.

- Până când au plecat împreună.

- Cum s-a întâmplat?

Au fost găsiți amândoi, întinși în pat, unul lângă altul. După mai multe zile de tăcere. Vecinii s-au întrebat ce-o fi cu Ioana de nu mai iese la păsări, să le dea mâncare. De ce scârțâie, a pagubă, găleata aia din tindă, însetată.

S-a dat alarma, au venit autoritățile, constatând decesul a două persoane. În metalicul limbaj, una de sex feminin, alta de sex masculin. Înfășurate în cearceafuri albe. Fără urme de violență, atât se știe din procesul-verbal, de după autopsie.

De acolo, întoarse în două sicrie, identice. Bine că nu erau sigilate. Altfel, nu s-ar mai fi știut unde este ea, unde este el.

Cum neamurile din partea lui n-au vrut să miște un deget, după ce Ion își dăduse uitării întreaga stirpe, vecinii i-au făcut cele lumești. Frângiile îl coborâră, mute, în groapa părinților.

Pe când Ioana, care n-avusese în viața ei un capăt de ață, numai de o grămăjoară, cât un bordei al neuitării, avu parte. Într-un colț al țintirimului.

Atât.