Potrivit propriei mărturii reproduse dintr-un jurnal personal, Titu Georgescu, activist de partid specializat în “organizații antifasciste și antirăzboinice” și în “istoria mișcării muncitorești” și redactor- șef al publicației cu titlul pleonastic ”Anale de istorie” 1), a avut, în septembrie 1966, ideea înființării unei reviste de popularizare a istoriei, “pe alte coordonate” și cu “un larg spectru de teme și cititori, nu numai pentru specialiști” 2).

Inițial, publicația urma să se intituleze “Magazin istoric pentru Dacia”, o reluare a celebrei reviste tipărite de August Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu în 1845, dar caracterul ei naționalist, în ciuda faptului că cei doi autori intrau în categoria propagandistică marxist-leninistă de “revoluționari”, nu a permis folosirea.

Primele două fraze din “Cuvântul preliminar” scris atunci de Bălcescu erau următoarele: “Românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și în curaj și să câștige statornicie și caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună Istorie națională și când aceasta ar fi îndestul răspândită”.

Un succes editorial, transformat de Ceaușescu în instrument de propagandă

În septembrie 1966, Titu Georgescu era secretarul ştiinţific al Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice (ulterior, director-adjunct). Îi va asocia proiectului pe Constantin Bărbulescu, Stelian Neagoe, Al. Gh. Savu și Aurel (Aurică) Simion.

Redacția

Împreună reușesc, până în decembrie 1966, să propună sumarul primelor trei numere. A fost nevoie apoi de străbaterea spre vârf a ierar hiei nomenclaturiste, care conducea și controla activitatea în domeniul istoriei.

Invitarea lui Stelian Neagoe (numit primul secretar general de redacție) și atașarea de grup a lui Cristian Popișteanu (de la revista ”Lumea”) conduce la stabilirea denumirii finale – ”Magazin istoric”.

Datele furnizate de Stelian Neagoe arată că “pregătirile pentru primul număr de probă au început în septembrie 1966 şi s-au încheiat la 12 ianuarie 1967”, când noua revistă a fost aprobată de Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă a CC a PCR. Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1967.

Redacția este completată cu Dumitru Almaș (director) Constantin Antip (redactor-șef) de la Ministerul Apărării.

Ceea ce înțelegea Leonte Răutu prin profilul revistei era manipularea informației istorice prin propaganda marxist-leninistă, la care puteau fi asociate, pentru prima dată organizat și concentrat, o serie de personalități ale vechiului regim, abia ieșite din închisori, reeducate și atașate proiecției de stabilitate a regimului Ceaușescu în România. Erau invitați să publice: Constantin C. Giurescu, Dionisie Pippidi, Constantin Daicoviciu, Radu Rosetti ș.a. Tânărul Răzvan Theodorescu a fost acceptat pentru a acoperi partea de istorie a artei, iar fostul liberal Dan Lăzărescu a fost primit cu reținere: “…în afară de morgă și înălțime nu are altceva” 3).

Publicitatea masivă făcută prin presa oficială scrisă, radio și televiziune a contribuit substanțial la proiecția imaginii că apariția Magazinului istoric este “un act de voință națională”.

„Ceea ce înțelegea Leonte Răutu prin profilul revistei era manipularea informației istorice prin propaganda marxist-leninistă”

Toată lumea a înțeles că era vorba de o desprindere de hegemonia sovietică.

Tiraj consistent

FOTO: Titu Georgescu

Revista a avut un succes enorm, tirajele de 180.000 - 200.000 exemplare fiind epuizate lună de lună în 24 de ore.

Impactul cel mai mare s-a produs la generația tânără aflată în școlile medii, unde supraviețuiau încă profesori educați în vechiul regim și care știau, de exemplu, că, după încheierea Războiului de Independență din 1877, urmase o ocupație militară rusă abuzivă în 1878, astfel că ilustrația coperții primului număr avea o semnificație mai mare decât simpla imagine istorică.

Marile manifestări din august 1967, dedicate împlinirii a 50 de ani de la Bătălia de la Mărășești – spectacol transmis integral la radio -, au fost precedate de un număr omagial al Magazinului istoric, în iulie. Cuplarea celor două evenimente mediatice a dat populației semnalul că se va produce o modificare majoră în politica țării, iar intelectualilor, care știau că refugiul și rezistența armată din Moldova anului 1917 s-au produs pe fondul trădării alianței de către noua conducere bolșevică a Rusiei, un imbold spre atașament.

Marile licee din țară, care aveau reviste proprii, au permis elevilor să comenteze, destul de liber, articole și subiecte din „Magazin istoric”, multe conduceri politice ale liceelor fiind derutate de schimbarea direcției istoriografice.

Popularitatea excepțională a revistei a fost însă aceea care a atras atenția lui Nicolae Ceaușescu și noii sale structuri de propagandă, animată deja cu tineri naționaliști ca Dumitru Popescu (în vremea aceea redactor- șef la ”Scânteia”), asupra celui mai penetrant vehicul pentru propagandă, fapt care i-a determinat și compromiterea și prăbușirea ideatică, ”Magazin istoric” devenind după anii 1970 – 1971 un instrument de propagandă tematică și a cultului personalității. Căderea a fost favorizată și de faptul că, din aceeași perioadă, ulterioară protestului antisovietic din 1968, Congresului al X-lea, vizitei președintelui Franței De Gaulle și a președintelui american Richard Nixon 4), au început să apară și cărțile de istorie cu tematică naționalistă. Anumite teme istorice promovate de ”Magazin istoric” au trecut pragul anului 1989 prin publicarea integrală a cărților de memorialistică din care cita revista.

NOTE DE SUBSOL

1 Stelian Neagoe, Istorici români de azi, Ed. Machiavelli, București, 2003, p. 90.

2 Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, vol.1, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 467.

3 Titu Georgescu, op. cit., p. 481.

4 Charles De Gaulle, întrevederea tete-à-tete cu Ceaușescu, din 14 mai 1968