În faţa atitudinii lui Marie-France Ionesco, care nu-l consideră pe tatăl ei român şi se opune sărbătoririi centenarului dramaturgului în România, lumea teatrală se revoltă.

În anul centenarului lui Eugen Ionescu, care s-a născut în noiembrie 1909,  la Slatina, oamenii de cultură din România iau atitudine în faţa refuzului fiicei dramaturgului, Marie-France Ionesco, de a-l recunoaşte  pe tatăl ei drept autor de origine română.

În contractele pentru drept de autor pe care le semnează cu teatrele din România, Marie-France pretinde să nu se facă niciun fel de referire la centenar, la Eugen Ionescu ca autor de origine română, „ceea ce nu este din moment ce piesele sale sunt scrise în franceză şi traduse în română”, susţine fiica dramaturgului.

Teatrologul George Banu, profesor la Sorbona şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, afirmă că Ionesco este în mod egal şi cetăţean român şi cetăţean francez şi că oamenii de cultură din România ar trebui să se revolte în faţa acestei situaţii absurde.

„Este mare păcat că suntem blocaţi”

Conflictul a pornit ca un tăvălug în momentul în care fiica dramaturgului s-a supărat pe Alexandru Dabija, regizorul care a pus în scenă la Odeon, în 2007, „Ionesco - cinci piese scurte”. Dabija a scris într-un caiet de festival că nu l-a înţeles pe Ionesco în tinereţe, dar că între timp s-a maturizat. Fiica dramaturgului s-a simţit jignită şi de atunci a răbufnit cu represalii.

Marie-France Ionesco a interzis de atunci ca montarea de la Odeon să fie reprezentată peste hotare, la Madrid sau la Seul.

 „Marie-France mi-a spus la telefon: «M-am săturat ca tatălui meu să-i fie atârnată ca o tinichea originea română»”, a povestit, pentru EVZ, Dorina Lazăr, directorul teatrului Odeon.  „Nu este admisibilă o asemenea atitudine. Sunt profund indignată. De ce este aşa o ruşine să fii român?”, s-a întrebat directorul teatrului.

Constantin Chiric, organizatorul de la Sibiu al celui mai mare festival de teatru din România, spune că nu a putut face nimic, în cadrul ultimei ediţii, desfăşurate în perioada 29 mai - 7 iunie, sub semnul centenarului lui Ionesco.

„Ştiam că voi fi refuzat de Marie-France, dar este mare păcat că suntem blocaţi.  Ionescu s-a format în România, el se revendică din teatrul lui Caragiale şi din avangarda românească, este total absurd ca Marie-France să pretindă că tatăl ei este doar francez şi să ne pedepsescă pe toţi cei care îl iubim pe Ionesco în România”, susţine Constantin Chiriac, directorul teatrului „Radu Stanca”.

La Sibiu, la o conferinţă din cadrul festivalului, la care au participat Theodor Paleologu şi H.-R. Patapievici, teatrologii şi-au exprimat nemulţumirea în faţa atitudinii  lui Marie-France şi au lansat ideea, ca în semn de protest, să nu joace Ionesco, în anul Ionesco, dându-i-se astfel o lecţie fiicei celui care a scris „Lecţia”.

CERINŢE

Ionesco trebuie ortografiat în franceză

În contractele pe care le face cu teatrele din România, Marie-France pretinde ca numele tatălui ei să fie ortografiat pe afişe şi în caietele program în limba franceză, Eugène Ionesco, şi în niciun caz în limba română. Ea nu acceptă ca niciun eveniment organizat în România, în 2009, să fie pus sub semnul centenarului Ionescu. Piesele lui Ionesco continuă însă să fie montate în România. De curând, Teatrul „Fani Tardini", din Galaţi, a pus în scenă  „Lecţia”,  în regia lui Ţino Geirun, cu Vlad Vasiliu, în rolul profesorului.  Spectacolul a fost montat în această stagiune şi de Horaţiu Mălăele, la Naţionalul bucureştean, cu regizorul-actor, în rol principal.

„Spectacolul nu trebuie să fie, nici mai mult nici mai puţin, sponsorizat sau plasat sub egida unei organizaţii româneşti sau internaţionale (U.N.E.S.C.O sau alta), care face referire la centenarul Eugène Ionesco ca autor «român». Numele autorului trebuie trecut, în limba franceză, Eugène Ionesco,  şi nu ortografiat în romană”, se specifică în contractele cu teatrele româneşti.

Marie-France Ionesco a declarat pentru  EVZ: „Eugène Ionesco e jucat în România în continuare, aşa cum e jucat şi în Japonia şi peste tot în lume, dar e jucat ca un autor francez care e tradus în limba ţării respective. Eu nu mă opun ca piesele sale să fie jucate, ci mă opun ca el să fie recuperat ca scriitor român, ceea ce centenarul şi festivităţile din România încearcă să facă. Tatăl meu s-a născut în România, dar a vrut să fie şi a fost un scriitor francez, chiar dacă nu şi-a schimbat numele”.

ATITUDINE

Teatrologul George Banu:  De ce?

Teatrului românesc i se interzice accesul la opera lui Ionescu. Sub Ceauşescu, situaţia fu similară şi când, pentru prima oară, în anii 60, „Rinocerii” au fost jucaţi la teatrul de Comedie şi prima cronică a lui Andrei Strihan a apărut în Contemporanul, atunci aceasta a căpătat sensul unei victorii simbolice, obţinută  graţie lui Radu Beligan. Acum interdicţia e personală şi inexplicabilă. Ea intervine pe plan local ca şi internaţional. De ce nu li s-a permis „Scaunelor” în regia lui Felix Alexa să fie jucate la Dublin în cadrul săptămânii francofoniei, de ce spectacolul lui Alexandru Dabija de la Odeon n-a putut fi prezentat în Spania, de ce mi s-a interzis să particip, în ciuda invitaţiei oficiale, la catalogul marii expoziţii Ionesco ce se pregăteşte în Franţa?

De ce  românii sunt constant sancţionaţi de către deţinătoarea drepturilor? De ce absurdul unei dictaturi politice a fost înlocuit de absurdul unei dictaturi personale la fel de arbitrare şi implacabile? De ce descendenţa biologică a autorului se poate converti în cenzură artistică?  De ce persoana menita să apere teatrul lui Ionesco îşi exercită dreptul de veto asupra unei ţări şi a unei mişcări teatrale? De ce liberul arbitru al deciziilor se constituie în privilegiu « moştenit » ? De ce Ionesco poate fi celebrat pentru centenarul naşterii în Franţa şi nu în România? Absurdul nu furnizează explicaţii, şi de aceea e absurd…

Nu un artist sau o persoană, ci teatrul român în totalitate e azi lezat. Fără a folosi cuvinte mari, nu e eronat să identificăm în acest refuz obstinat un comportament « rasist ». Cineva a decis să pună pe colţul cămăşii oricărui om de teatru român « steaua » oprobiului, comportament jignitor şi insuportabil. În numele cărei morale sau raţiuni un asemenea gest poate fi efectuat?  Atunci când mâinii întinse, când dorinţei de a onora şi experimenta o operă capitală a literaturii moderne, când voinţei de a o face prezentă în contextul unei culturi care îi e apropiată i se întoarce constant spatele un efort de solidaritate se impune. Să renunţăm la căutarea unor soluţii individuale;  să refuzăm refuzul. Să nu ne oferim obrazul, ca un Christ nobil, pentru a primi o altă palmă, ci împreună, în numele unei iubiri deliberat contrazise, să ne revoltăm. Mai bine ruptură decât « dragoste cu sila… » - ea se termină întotdeauna prost. Câte regrete, câtă tristeţe, dar şi câtă demnitate  implică o astfel de atitudine ! 

De ce urmaşii preferă să creadă că « interdicţia » e expresia cea mai adecvată a misiunii de care sunt învestiţi ? De ce cenzurează şi nu suscită vocaţii, de ce  zic – pentru a-l parafraza pe Ionescu – mereu « Nu » ? Azi a nu  accorda acces la teatrul lui Ionesco e un gest contrar drepturilor omului. Un expert îmi indica soluţia tribunalului internaţional de la Haga!