Criza rachetelor din Cuba a fost cel mai grav eveniment din timpul Războiului Rece. SUA și URSS se puteau angaja într-o confruntare militară directă. Din fericire, războiul a fost evitat

Pe 25 aprilie 1945, la Torgau, americanii și sovieticii își dădeau mâna peste cadavrul fumegând al naționalsocialismului, petceltuind victoria aliată împotriva regimului nazist.

Euforia nu a durut foarte mult, diferențele de fond dintre cele două lumi fiind insurmontabile.

Astfel că a început așa-numitul Război Rece. Un conflict latent, purtat prin intermediari și pe toate continentele.

Dincolo de bătăliile militare pierdute sau câștigate, de jocul de șah diplomatic jucat pe tabla complexă a relațiilor internaționale postbelice, Războiul Rece a reprezentat o luptă ideologică, de cucerire a sufletelor, nu neapărat a minților. Oferta celor două era un model de viață în sine. O alegere între democrație, drepturile omului și economia concurențială, de piață și egalitate utopică, economie centralizată și o iluzorie justiție socială.

Joc de sumă zero

Percepția a jucat un rol fundamental în lupta dintre cele două superputeri. Fiecare a încercat să inoculeze ideea, la nivelul opiniei publice mondiale, că deține inițiativa în raport cu cealaltă. În acest caz a funcționat jocul de sumă zero. Când o parte câștiga, cealaltă, automat, avea de pierdut.

Astfel că, de foarte multe ori, americanii și sovieticii au fost nevoiți să intervină în ajutorul unor aliați conjucturali, să se implice masiv cu armament și capital în zonele respective, chiar dacă utilitatea acțiunilor nu era de fiecare dată cea scontată de cei doi adversari.

Cuba lui Fidel, un ghimpe în coasta SUA

Un moment în istoria Războiului Rece era să schimbe paradigma duelului de la distanță și să ducă la încălzirea conflictului, cu potențial catastrofal pentru omenire.

El a luat denumirea generică de criza rachetelor cubaneze. Comuniștii au reușit să preia puterea în Cuba după șase ani de lupte cu susținătorii dictatorului Fulgencio Batista.

Bătălia decisivă a avut loc pe 31 decembrie 1958, soldată cu înfrângerea forțelor guvernamentale la Santa Clara. Batista a fugit în grabă din Cuba, milițiile conduse de Che Guevara ocupând Havana a doua zi.

Viva la revolucion!

Victoria lui Castro a reprezentat o lovitură propagandistică pentru Uniunea Sovietică, care a stabilit relații diplomatice imediate cu Havana.

Un regim comunist în Caraibe, în zona de influență americană nu a fost pe placul liderilor de la Washington. Sovieticii dispuneau acum de o poziție strategică foarte importantă aproape de granițele americane. După o perioadă de tatonare, de sondare a intențiilor, relația dintre cele două state se înrăutățește, după ce guvernul cubanez decide naționalizarea tuturor proprietăților deținute de companiile străine.

Statele Unite au replicat prin întreruperea legăturilor diplomatice și impunerea unui embargo.

Golful Porcilor

În plus, administrația Eisenhower decide să înlăture conducerea comunistă și inițiază un plan de invazie cu ajutorul insurgenților anti-castriști.

Planul va deveni operațional în aprilie 1961, în timpul mandatului Kennedy. Invazia din Golful Porcilor a fost un eșec total, soldații cubanezi reușind să respingă cu relativă ușurință atacul rebelilor, ajutați de raidurile aeriene americane.

Fidel Castro cere ajutorul Uniunii Sovietice, iar aceasta îl acordă cu generozitate, consolidarea regimului de la Havana constituind o prioritate.

Rusia reechilibrează balanța nucleară

După luni întregi de discuții și dezbateri în interiorul forurilor de conducere sovietice, pe 18 aprilie 1962, Sovietul Suprem decide să livreze armament greu Cubei.

Astfel că volmului livrărilor crește vertiginos după această dată, acest lucru alarmând administrația Kennedy. Pe 11 septembrie, guvernul sovietic trimite un memoriu, prin care își informează partenerul american că nu există niciun motiv de îngrijorare în ceea ce privește situația livrărilor de arme.

Două zile mai târziu, într-o conferință de presă la Casa Albă, președintele John Kennedy avertizează Cuba cu represalii dacă aceasta amenință securitatea statelor din zona Americilor.

Paranoia URSS

Declarația a dus la grăbirea procesului sovietic de trimitere a rachetelor balistice intercontinentale în zonă, Hrușciov crezând din ce în ce mai mult că S.U.A. se pregătesc să atace singurul stat comunist din emisfera vestică.

FOTO:Tensiunea dintre președinții J.F. Kennedy și Nichita Hrușciov a crescut foarte mult

Primele rachete au ajuns în Cuba pe data de 8 septembrie. Pe parcursul lunilor septembrie și octombrie, sovieticii vor trimite un convoi impresionant de arme și tehnică militară: rachete balistice cu rază medie de acțiune 1), rachete balistice cu rază intermediară de acțiune 2), 42 de bombardiere IL-28, dintre care doar 7 au fost, în final, operaționale și gata de luptă, 24 de amplasamente pentru rachetele sol-aer SA-2, 80 de rachete de croazieră prevăzute cu focoase nucleare, 12 rachete nucleare tactice și 42 de avioane MIG-21 echipate cu rachete aer-aer.

Înarmare discretă

În timpul crizei, americanii nu aveau să știe de existența rachetelor de croazieră și a celor nucleare tactice, sovieticii reușind să le introducă în Cuba discret și, în același timp, eficient.

Explicații sigure nu există pentru decizia luată de liderul sovietic, dar s-au emis ipoteze plauzibile care vorbesc de o tentativă a Uniunii Sovietice de a reechilibra balanța nucleară, o șansă aproape unică de a amenința teritoriul american de la o distanță mică, sau obsesia dezvoltată de Hrușciov pentru Berlin și contraponderea reprezentată de Cuba, orice atac asupra statului condus de Castro antrenând o reacție sovietică în direcția Berlinului.

Nu în ultimul rând, trebuie să ținem cont de personalitatea temperamentală, impulsivă a liderului de la Moscova, recunoscut pentru reacțiile spontane violente.

În orice caz, decizia de a trimite rachete balistice în Cuba a dus la declanșarea unei crize fără precedent, ce a durat 14 zile. Un avion de recunoaștere U-2 a descoperit amplasamentele rachetelor pe data de 14 octombrie.

SUA au căutat să constrângă URSS

Începând din 16 octombrie au loc ședințe zilnice la Casa Albă. Cei mai importanți oficiali (reuniți în ceea ce avea să fie denumit mai târziu Ex- Com – Comitetul Executiv al Consiliului pentru Securitate Națională) s-au întrunit pentru a discuta reacția pe care ar trebui să o aibă Statele Unite.

FOTO: Pentru Hrușciov, victoria lui Fidel Castro în Cuba a fost una strategică

Cele mai importante personalități din grup, pe lângă președintele Kennedy, erau procurorul general Robert Kennedy, secretarul de stat Dean Rusk, secretarul Apărării Robert McNamara, directorul CIA John McCone, șeful JCS3) Maxwell Taylor sau consilierul pe probleme de securitate națională McGeorge Bundy.

Variante de lucru

S-au discutat mai multe variante de răspuns. O soluție propusă a fost inițierea discuțiilor diplomatice cu partea sovietică în vederea reglementării problemei.

Ideea a fost abandonată după ce s-a ajuns la concluzia că rușii ar putea prelua inițiativa și veni cu contrapropuneri, astfel punând S.U.A. într-o poziție defensivă.

S-a renunțat și la contactarea lui Castro, care ar fi trebuit convins să rupă imediat relațiile cu Uniunea Sovietică, din cauza posibilei interpretări că americanii ar fi atacat Cuba în cazul evident al unui refuz. Invazia ar fi fost prea costisitoare din punct de vedere militar, politic și diplomatic.

S-au propus chiar și atacuri aeriene care să lovească siturile rachetelor balistice, înainte ca acestea să devină operaționale, dar asta ar fi antrenat o reacție puternică din partea U.R.S.S.

Blocada

În cele din urmă, în noaptea de 21-22 octombrie se decide impunerea unei blocade, la propunerea secretarului Apărării McNamara.

Blocada avea avantajul că nu putea fi percepută ca un adevărat gest de război, dar, în același timp, transmitea un semnal clar că Statele Unite nu sunt dispuse să cedeze în fața adversarilor. În plus, dacă rușii nu se conformau și nu își retrăgeau rachetele, Kennedy ar fi dispus distrugerea lor prin lovituri aeriene precise. De asemenea, s-au mobilizat forțe importante terestre și aeriene pentru a întări mesajul prezidențial.

Tactica bățului și a morcovului adoptată de americani a funcționat

Pe 22 octombrie 1962, președintele face publică, pentru prima dată, descoperirea armelor nucleare sovietice în Cuba și decizia de impunere a blocadei.

Aceasta din urmă nu era totală, navele care nu transportau echipamente interzise erau lăsate să treacă – de exemplu, petrolierul sovietic București nu a fost oprit de navele de patrulare americane.

Sovieticii au cedat în cele din urmă

În primă instanță, Hrușciov a adoptat o atitudine sfidătoare, dar pe 26 octombrie îi trimite o scrisoare lui Kennedy spunându-i că este dispus să își retragă rachetele dacă acesta promite că nu va invada Cuba.

Ulterior a cerut și retragerea rachetelor americane din Turcia. Acestea, 15 rachete balistice intercontinentale cu rază intermediară de acțiune dispuse în 5 locații din Turcia, fuseseră instalate în perioada noiembrie 1961-martie 1962.

SUA, testate

Cerințele au fost făcute publice de sovietici obligându- i pe americani să respingă condiția retragerii armelor cu potențial nuclear din Turcia. Soliditatea NATO ar fi fost pusă la îndoială dacă americanii ar fi fost de acord public cu cererea Moscovei.

În schimb, John Kennedy îi trimite, la rândul său, o scrisoare liderului sovietic, în care îi cere retragerea controlată a armelor ofensive în schimbul promisiunilor ferme că nu va invada Cuba și că va ridica blocada începută în 22 octombrie.

Scrisoarea a fost înmânată de Robert Kennedy ambasadorului sovietic la Washington – Anatoli Fiodorovich Dobrinin.

Pe lângă poziția oficială, fratele președintelui i-a transmis ambasadorului că Statele Unite sunt dispuse să își retragă rachetele din Turcia în următoarele 4-5 luni.

Înțelegerea era perfectată numai dacă sovieticii asigurau o discreție totală și nu divulgau această informație.4) De asemenea, fapt ce a produs o impresie profundă, Kennedy i-a spus lui Dobrinin că nu mai este timp și trebuie luată o decizie rapidă.

Tensiunea a fost amplificată de două evenimentele petrecute pe data de 27 octombrie. Un avion de recunoaștere U-2 a fost doborât în spațiul aerian cubanez de artileria antiaeriană controlată de tehnicieni sovietici, pilotul fiind ucis.

Un alt U-2, plecat de la baza din Alaska, efectua un exercițiu de rutină, dar s-a rătăcit și a intrat în spațiul aerian sovietic. Câteva MIG-21 au încercat să-l intercepteze.

Strategia câștigătoare

Pentru a-l proteja, avioane de vânătoare americane au ajuns în zonă. Ele erau echipate cu rachete aer-aer purtătoare de focoase nucleare, deoarece se declanșase alarma DEFCON-3.5) Incidentul s-a încheiat fără urmări majore, dar a amplificat starea de tensiune existentă.

Tactica bățului și a morcovului adoptată de americani a funcționat. În dimineața de 28 octombrie, la ora 10, a avut loc ședința Prezidiului Sovietului Suprem. Hrușciov a crezut că un atac american asupra Cubei este iminent.

Această impresie a fost întărită de mesajul venit de la amsadorul Dobrinin în urma discuției cu Robert Kennedy. În plus, în aceeași dimineață, Fidel Castro i-a transmis liderului sovietic că un atac american în următoarele 24 de ore este aproape inevitabil, recomandându- i să folosească armele nucleare pentru a contracara amenințarea venită de la Washington.

Sovieticii cedează și imediat după ședință emit un comunicat prin care anunță începerea retragerii armelor balistice din Cuba. Statele Unite aveau avantajul atât în privința armelor nucleare, cât și a celor convențiale. Nikita Hrușciov a trebuit să se supună acestei realități.

Linie directă Casa Albă- Kremlin

Cele două superputeri au fost aproape de declanșarea unei conflagrații mondiale, iar conștientizarea acestui fapt a dus la luarea deciziei, de comun acord, de a instala o linie directă între Casa Albă și Kremlin, transmiterea mesajelor pe filiera clasică necesitând multe ore și fiind prea periculoasă într-un context volatil cum a fost cel din octombrie 1962. Nu a existat niciun telefon roșu, ci un fir telegrafic cu care se trimiteau mesajele. Cele două state au semnat un memorandum în urmă cu 52 de ani, pe 20 iunie 1963, la Geneva. În urma acordului, comunicarea avea să fie asigurată de un cablu transatlantic, trecând prin Londra, Copenhaga, Stockholm, Helsinki și Moscova. Instalarea liniei s-a încheiat pe 31 august 1962. Astfel, omenirea a mai trecut peste o criză de proporții, trăgând și învățămintele de rigoare din acest moment unic în istorie.

NOTE DE SUBSOL

1 MRBM – Medium-range ballistic missile. Toate rachetele au ajuns la destinație.

2 IRBM – intermediate-range ballistic missile. Doar echipamentele au putut fi trimise deoarece camuflarea rachetelor era mai greu de efectuat.

3 JCS – Joint Chiefs of Staff – Comitetul Șefilor de Stat Major Interarme.

4 - Ulterior, americanii aveau să înlocuiască rachetele cu echipamente NATO mai performante.

5 DEFCON-3 – Defense Readiness Condition. Erau 5 stadii, 3 fiind intermediar. Stadiul 1 înseamnă că pericolul este la cel mai scăzut nivel.