În fiecare miercuri, veți putea citi în ediţia tipărită „Evenimentul zilei” informații inedite, multe dintre ele în premieră, despre fapte și evenimente care au marcat istoria românilor. Primul episod al serialului "Miturile istorice ale românilor", semnat de istoricul Alex Mihai Stoenescu, îi este dedicat lui Corneliu Zelea Codreanu.

Mit şi informaţie istorică în imaginea românilor despre istorie

Criza politică actuală și dificultățile economice ale dezvoltării conțin și o criză culturală, a cărei esență este criza valorilor. Dincolo de aspectele ei de suprafață (nu avem un Preda, Sorescu, Sabin Bălașa, Mihail Jora, P. P. Panaitescu sau David Prodan după 1989), criza valorilor străbate în primul rând straturile sociale ale majorității, ale receptorilor de informație culturală.

Istorici precum Alexandru Zub, Șerban Papacostea sau Andrei Pippidi nu au nevoie de ghiduri valorice; sunt chiar ei creatori de informație culturală. Problema este a raportului românului de rând cu istoria lui.

„Românul nu a fost educat să facă diferența între adevărul istoric și «adevărul popular», motiv pentru care nu face nici diferența între oamenii de Știință istorică și povestitorii de istorie”.

Istoria este o componentă a identității naționale a românilor, ea însăși în criză, participând la compunerea de acum două secole și totodată la dezordinea ei conceptuală de astăzi prin combinația între informația istorică provenită din opera istoricilor profesioniști și mitologia sau legenda istorică despre trecutul poporului român, din care rezultă o imagine vagă (Vulgata istorică) suficientă, dar nu și eficientă. Spre deosebire de alte națiuni (engleză, germană, franceză, poloneză), unde componenta Istorie din identitatea națională este bine definită prin politici culturale sănătoase conduse timp de peste 60 de ani și care au identificat valoarea culturală și gradul de integrare a mitului în Istorie, la noi Istoria este privită ca un ansamblu de „subiecte și personalități controversate” și de evenimente contextuale, din care nimic nu este sigur și corect. Totul pare o „mitologie” realizată prin „scenarii”.

Cercetarea istoriografică post-totalitară a identificat o cauză educațională a acestei situații, exprimată prin două defecte culturale: absența discernământului domenial și absența discernământului valoric în privința Istoriei naționale.

Altfel spus, românul cititor de ziare, de site-uri și de cărți, telespectator zilnic sau ocazional și participant la zvonul public nu a fost educat să facă diferența între discursul istoric (opera de cercetare și de interpretare profesionistă a informației istorice de către istoric) și narațiunea, povestea, mitomania, comentariul sau părerea oricui (de obicei, tot intelectual) pe o temă istorică. Pentru discursul istoric, trebuie să cumpere o carte, să se ducă în biblioteci și, fundamental, să citească, apoi să urmărească dacă cineva (critica istoriografică) face analiza operei. Foarte puțini urmează acest traseu al discernământului domenial.

Cei mai mulți preiau nediscriminatoriu orice intervenție publicistică, televizată sau zvonistică, mai ales dacă este vehementă, stridentă sau carismatică, așteptând să se producă o revelație: dezvăluirea unor secrete și/sau identificarea unor vinovați istorici și/sau impunerea unui adevăr popular. Românul nu a fost educat să facă diferența între adevărul istoric și „adevărul popular”, motiv pentru care nu face nici diferența între istorici și „istorici”, între oameni de Știință istorică și povestitori de istorie. El crede că absolventul unei facultăți de istorie, posesorul unui „carton” universitar sau al unui „doctorat” este automat și istoric. Nimic mai fals! Avem peste 4.000 de absolvenți în viață ai facultăților de istorie; nu avem 4.000 de istorici.

Absența discernământului

În al doilea rând, chiar dacă a avut norocul să afle de această diferență la școală sau a nimerit un text istoriografic (analiza scrierii istorice) și chiar dacă face efortul de a identifica valorile autentice ale domeniului Istoriei („cărțile bune”), românul nu a fost educat să evalueze opera istorică după anumite criterii, defect amplificat dezastruos de ideologia și istoriografia perioadei comuniste, care a amestecat înadins opera profesionistă de istorie cu propaganda pseudo-naționalistă pe teme istorice.

Absența discernământului valoric asupra operei de istorie, care să-i permită înțelegerea diferenței esențiale între discursul istoric al istoricului Zoe Petre, de exemplu, despre geto- daci și teoriile fanteziste ale tracismului/dacismului, sau, alt exemplu, între studiile și sintezele de istorie medievală ale profesorului Ioan-Aurel Pop și teoriile negativiste ale profesorului Lucian Boia, este un alt handicap major al înțelegerii consistenței părții de istorie din identitatea națională a românilor.

Românul se va arăta șocat, indignat sau autosatisfăcut de teoria cumană a eseistului Neagu Djuvara, de ceea ce profesorul Alexandru Zub definea ca „o filozofie suicidară”, „o istorie negativistă autostigmatizantă”, însoțită de o „persistență maniacală a acestei autostigmatizări” (Oglinzi retrovizoare, 2002) sau de ceea ce profesorul Șerban Papacostea numea „psihologie subiectivă” de anihilare completă a istoriei (Obs, cult. 12/2000), fără să dețină noțiunile elementare ale domeniilor Istoriei și Literaturii (în particular, literatura istorică), ale criteriilor științelor umanistice.

În acest spațiu al imaginii vagi despre Istorie, noțiunile/ conceptele de mit istoric, de mitologie istorică, de mitologie națională (liberală, carlistă, antonesciană, comunistă, revoluționară, anticomunistă), precum și existența fenomenului de juxtapunere a informației istorice cu mitul istoric în Istoriografia română, nu primesc vreo explicație.

Ele sunt, apar și dispar în/din actualitate, istoricii și scriitorii „se bat între ei” pe „controverse” (termen prin care se ascunde ignoranța), iar rezultatul este același: alimentarea cu noi mituri a imaginii vagi despre Istorie. În realitatea discursului istoric din Istoriografia română, a operelor produse de istoricii români profesioniști, mai ales după 1989, toate miturile și legendele istorice, considerate de ignoranți drept „controversate”, precum și cauzele juxtapunerii miturilor la informația istorică, au fost deja explicate.

Seria de articole pe care o deschide „Evenimentul zilei” va prezenta câteva dintre miturile Istoriei românilor și interpretarea lor istoriografică, dincolo de mistificări, demitificări și propagandă (liberală, carlistă, antonesciană, comunistă, revoluționară, anticomunistă). Nu vom alege o abordare cronologică și didactică, pentru că ne adresăm unui public avizat, care citește ziare.

Cum a apărut în Piața Universității legionarul Corneliu Zelea Codreanu

Un istoric strain care va porni peste 30 – 40 de ani cercetarea evenimentelor petrecute în primavara anului 1990 în România şi va studia documentele oficiale ale statului, precum şi presa guvernamentala, va afla ca Mineriada din 14 – 15 iunie a fost o reacţie populara împotriva unei „rebeliuni legionare”, organizate înca din timpul desfaşurarii fenomenului „Piaţa Universitaţii”.

FOTO: Corneliu Zelea Codreanu, zis Căpitanul, liderul Mișcării legionare

„Legionarii” din Piața Universității

În timpul adunărilor de seară, foști membri ai Mișcării legionare, cu vârste între 70 și 80 de ani, strângeau în jurul lor tineri și le povesteau „adevărul” despre Legiunea Arhanghelului Mihail și Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, martir anticomunist de mare puritate sufletească și simbol al naționalismului românesc, într- o perioadă (similară) a istoriei României în care politicienii și oamenii de afaceri trădaseră interesele naționale.

Tinerii care îi ascultau fascina şi mai aflau ca unul dintre organizatorii manifestaţiei din Piaţa – Liga Studen ţilor din Universitatea Bucuresti, condusa de Marian Munteanu – urmeaza ideile filozofului Petre Ţu- ţea, ceea ce ar însemna reluarea filonului naţionalist al lui Corneliu Zelea Codreanu.

„Concentrarea pe inamicul s-a produs și din cauza faptului că istoriografia regimului Ceaușescu începusă să reintroducă în tematica discursivă și narativă și să reconsidere pozitiv contribuția partidelor democratice și a unora dintre liderii lor.”

Presa guvernamentala l-a identificat pe Marian Munteanu ca „noul arhanghel”, iar melodia „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”, interpretata de folkişti, ca vechiul cântec legionar: „Suntem echipa morţii/ Capitane te iubim/ Aruncaţi de zarul morţii/ Ori învingem, ori murim”. (1)

Ofițeri ai SRI și UM 0215, infiltrați în piață, vor bombarda conducerea instituțiilor și a FSN cu note informative care dădeau o dimensiune exagerată, amenințătoare și militantă acestor întâmplări cu totul marginale şi episodice ale fenomenului Piaţa Universitaţii. Istoricul strain va constata din documentele oficiale şi ca întâmplarile respective s-au aflat la originea „rebeliunii legionare” din 13 iunie 1990.

În acea seară, la ora 21.52, președintele ales Ion Iliescu transmitea un comunicat în care denunța „acțiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar” și făcea un apel explicit de implicare a civililor în luptele de stradă: „Ne adresam tuturor forţelor democratice ale ţarii care si-au dat votul pentru libertate si stabilitate în România cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine si cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea si arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa Justiţiei pentru a da socoteala de cele comise”. (2)

În dimineața de 14 iunie, Ion Iliescu va ține în fața minerilor un discurs din balconul clădirii Guvernului: „În aceasta rebeliune legionara cu care s-a confruntat în aceste zile poporul român, unele elemente au aparut chiar în costumaţie legionara, au afisat drapelul verde, au folosit limbajul legionar”. (3)

Ce căutau Mișcarea legionară și Corneliu Zelea Codreanu în Istoria recentă a României? Constatarile cercetarii istorice arata ca marea majoritate a cetaţenilor nu cunoştea istoria factuala a Mişcarii legionare şi nici personalitatea reala a lui Codreanu. Ceea ce a circulat a fost propaganda comunista antilegionara, concentrata obsesiv pe acel subiect în articole de presa, emisiuni de radio (mai ales la Teatru radiofonic), carţi (Mihai Fatu, Ion Spalaţelu, Garda de fier. Organizaţie terorista de tip fascist, 1971) şi filme (seria „Comisarul” a lui Sergiu Nicolaescu) prin care s-a construit neomitul inamicu lui principal al comunismului în România.

Concentrarea pe inamicul legionar s-a produs şi din cauza faptului ca istoriografia regimului Ceauşescu începuse sa reintroduca în tematica discursiva şi narativa şi sa reconsidere pozitiv contribuţia partidelor democratice şi a unora dintre liderii lor, disparând astfel inamicul „burghezie”.

Acel neomit legionar a fost preluat imediat după 1989 de presa naționalistă, cu scopul relansării curentului antisemit „evreii au adus comunismul în România”, justificării acțiunilor legionare (mai ales de către foști activiști aflați în Occident) și a măsurilor represive ale lui Ion Antonescu.

Din el s-a desprins la fel de repede neomitul eroului-martir Corneliu Z. Codreanu - „altceva decât Horia Sima”, cu scopul de a transfera imaginea violenţei legionare numai în partea sa de istorie de dupa moartea Capitanului. Ulterior, aceasta tendinţa se va deplasa spre mediul conflictual al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, unde foştii legionari îşi vor impune statutul de principali luptatori anticomunişti, şi va ajunge în studiile şi în carţile dedicate Rezistenţei armate din munţi.

FOTO: Corneliu Zelea Codreanu, înconjurat de legionari

Amenințarea comunistă

Analiza critică a neomitului Corneliu Z. Codreanu dezvăluie două componente acționale: ca mit rural și ca mit urban, defazate contextual și temporal, dar având două cauze legate între ele foarte strâns. Corneliu Z. Codreanu a fost unul dintre zecile, poate sutele de tineri moldoveni care au perceput ameninţarea comunista din perspectiva tradarii României în Primul Razboi Mondial de catre Rusia, a acţiunilor bolşevice din Basarabia şi de la Iaşi din 1918 - 1920 şi, prin intermediul Bisericii, a caracterului ateu al acesteia, amalgamat cu imaginea stereotipa a evreului în societatea româneasca.

Autoarea combinaţiei proiective evreu = comunist, minata religios de contradicţie, dar devenita credibila în mediul social românesc prin suprapunerea imaginii adversarului religios al lui Iisus cu imaginea inamicului politic ateu, a fost Biserica, şi nu numai cea ortodoxa. Biserica romano-catolica acţiona de mult în Transilvania şi în Banat pe aceeaşi direcţie religioasa, mult mai dur.

Mitul Voievodului călare pe un cal alb și cel al Eroului-martir

Resorturile anticomuniste personale ale familiei Codreanu sunt dificil de găsit, dar au avut probabil legătură cu originea părinților Căpitanului: polono-ucraineană, tatăl, și germană, mama.

FOTO: Costumul național, pe care Corneliu Zelea Codreanu îl purta la întrunirile publice, simboliza puritatea sufletească

Evoluția lui, prin organizarea unui grup de rezistență anticomunistă al elevilor de liceu (1919), prin acțiunile antigreviste de la atelierele Nicolina (martie 1920), prin protestele antisemite de la Universitatea din Iași (noiembrie 1920), prin participarea la acțiunile partidului lui A.C. Cuza (1922 – 1923), nu l-a scos în evidență dintre mulți alți tineri naționaliști.

În octombrie 1923, când este descoperit „Complotul din Dealul Spirii” – un grup studențesc radical, care întocmește o “listă neagră” cu politicieni și oameni de afaceri ce trebuiau asasinați – numele lui Corneliu Z. Codreanu este focalizat pentru prima oară într-un grup proeminent.

Legiunea Arhanghelului Mihail

Procesul care a urmat a cunoscut și primul fenomen de generalizare protectiv-inofensivă cu proiecții de genul “tineretul țării” nemulțumit de clasa politică sau “nebuniile tinereții”, generalizare la care a contribuit și Nicolae Iorga, deși era vorba de un grup pe care orice sistem de siguranță națională îl definește drept criminal. În martie 1924, Ion I. Moța îl împușcă pe studentul Vernichescu, iar în octombrie același an, Codreanu îl împușcă pe Manciu. Ambii sunt achitați.

Din cei cinci ani de liceu făcuți la Mănăstirea Dealu, în care a învățat cel mai bine o singură lecție: ordinea militară, Corneliu Z. Codreanu acumulează elementele unei concepții politice cu temei contradictoriu religiosrevoluționar. Ea funcționează secvențial în mediul rural și în cel urban până în 1933, când vizibilitatea crizei sociale și economice le unește într-un singur concept politic: Legiunea Arhanghelului Mihail (înființată în 1927 și supusă represiunii guvernamentale, într-o escaladare stupidă a agresiunilor, cu rezultat în victimizarea ei).

Mitul rural Corneliu Z. Codreanu se construiește începând din iunie 1925, când Comitetul de organizare (!) a nunții sale cu domnișoara Elena Ilinoiu în Crângul de lângă Focșani reușește să adune între 80.000 și 100.000 de participanți (ceea ce era colosal pentru acele timpuri, dar cifrele sunt probabil exagerate), cu scopuri electorale. Întreaga nuntă este filmată, conținând și multă simbolistică păgână, dar filmul este trimis la București și difuzat în cinematografe. Poliția confiscă pelicula și o arde. Este oprită astfel prima campanie de publicitate electorală filmată din România, cu care astăzi suntem atât de familiarizați (și agresați).

100 de copii botezați

În august, Codreanu va boteza 100 de copii cu numele Corneliu în Județul Putna. Adevărata problemă a mitului rural al lui Corneliu Z. Codreanu nu este atitudinea ostilă a autorităților, cât faptul că el, în mijlocul unei mulțimi țărănești, încă nu vede potențialul ei politic dincolo de cel numeric electoral și că se îndreaptă în continuare spre scena publică a orașelor. În mai 1926, Corneliu Z. Codreanu candidează la alegerile generale din judeţul Putna și ratează. Abia după experiența parlamentară din 1931 – 1932 (deși se pronunța împotriva sistemului democratic și a parlamentarismului), Codreanu înțelege principiul politic doctrinal al diferenței între nișa electorală îngustă a unui partid de Dreapta și spațiul larg electoral al partidului de masă.

Această contradicție Dreapta – Stânga (prin care a ajuns aproape de țărăniști) se va regăsi în toate programele politice ale Mișcării legionare, indiferent de numele sub care va evolua pe scena politică.

Unul dintre capitolele lucrării sale ”Pentru legionari” (1935) se intitulează “Spre masele populare”. Astfel pornește mitul rural al Căpitanului, ca lider care înțelege nevoile țăranului, care are ca principal agent pe preotul din sat, luptător dintotdeauna împotriva asasinilor lui Iisus și a ateilor, care va rezolva problema proprietății agrare printr- o nouă reformă - unele elemente de program au fost luate de la Mussolini - și care la un moment dat și-a atins forma perfectă de expresie-simbol: ”omul și pogonul” (din aceeași categorie cu “sărac și cinstit”, “iarna nu-i ca vara” ș.a.).

FOTO: Corneliu Z. Codreanu

Îmbrăcat în costum național sau în veșminte sugerând puritatea sufletească și urcat pe un cal alb, Codreanu va umbla prin sate ca un voievod din trecut care aduce dreptate și libertate, ambele fiind simboluri precise ale nemulțumirii latente a țăranilor față de autoritate (taxe, credite, prețul cerealelor, rechiziții, decizii judecătorești, tolerarea negustorilor evrei).

Metoda nu era nouă; fusese folosită de instigatorii răscoalelor din 1888 și 1907, care, arogându-și calitatea de “voievozi” trimiși de țar, de rege sau de Dumnezeu, umblau din sat în sat purtând diferite simboluri ale autorității făcute din hârtie (informația provine din rapoartele Poliției) și anunțau o nouă epocă, a dreptății și libertății. În momentul în care pericolul bolșevic, ateu și colectivist, a devenit realitate (1948), mitul rural al legionarismului a primit cea mai vie confirmare și a trăit mult timp printre țărani și preoți. În iunie 1990 el era aproape mort, trăitor doar prin amintirile unor preoți bătrâni.

Asasinarea sa din 1938

Mitul urban Corneliu Z. Codreanu este construit după asasinarea acestuia din 1938, ca erou-martir, având un rol imagistic cu scop politic de identificare a unui agresor complex, a unui vinovat pentru dezastrul național, care este de data aceasta (1940 – 1941) întreaga clasă politică profund coruptă, manevrată din umbră de forțe oculte (evreii, masoneria, URSS) și distrugătoare a României Mari.

Mitul (neomitul) va fi amplificat și folosit de Mișcarea legionară a lui Horia Sima ca justificare pentru răzbunările și asasinatele din perioada “statului național-legionar” (în realitatea istorică, prima fază a regimului Ion Antonescu) și ca argument de guvernare pentru Conducător.

El va conține o integrare a personajului în linia istorică a eroilor naționali, devenind astfel personaj istoric (evocat ca atare la manifestația din octombrie 1940), și elemente de vinovăție evreiască (uciderea lui s-ar fi făcut după un ritual “talmudic”!?), care au fost suprapuse apoi agresiunii sovietice/ ruse și victoriei “evreilor” (comuniștilor) împotriva poporului român, neomitul lui Codreanu păstrunzând astfel în linia conceptuală fatalistă a istoriografiei și vulgatei istorice românești. De acolo l-a scos Ion Iliescu în Piața Universității.

Cercetarea istorică românească (Gh. Buzatu, Fl. Constantiniu, I. Scurtu, A.M. Stoenescu) a identificat cauzele apariției și evoluției fenomenului legionar în două eșecuri ale societății românești interbelice:

1. Incapacitatea de reformare a corpului politic al României Mari, ca mecanism corupt de guvernare “politică- afaceri cu statul”, realitate pe care de fapt s-a construit protestul Mișcării legionare a lui Corneliu Z. Codreanu; formele sale radicale au fost proiectate pe dimensiunile crizei de sistem și le dau dreptate istoric prin dezastrul care a urmat;

2. Eșecurile proiectelor educaționale și culturale naționale, care au creat o bază socială de mediocritate care s-a integrat, am putea spune, firesc în fenomenul legionar. Făcând apel la statistica realizată de Iosif I. Gabrea pentru primul deceniu de după Marea Unire, Constantin Rădulescu-Motru avea să arate că, între anii 1921-1932, au fost înscriși în medie anuală în școlile rurale un număr de elevi între 1.245.914 și 1.795.037. Am avut astfel în timpul acestor 10 ani un număr de aproximativ 16.000.000 înscriși. Dintre aceștia, au absolvit aproximativ numai 730.000(4). Adică, din 16 milioane de copii de ţărani trimiși timp de 10 ani la școala din sat, doar 4,5% o terminau! Situaţia de la oraș: „În școlile urbane, situaţia este ceva mai bună, dar fără să se depărteze prea mult. Aici, în aceiași ani, am avut 2.227.000 elevi înscriși, dintre care au absolvit 174.000”(5).

FOTO: Căpitanul în Piața Palatului Regal

Tineri cu educație incompletă

Rezultă un procent de 7,8%! În școli medii, gimnazii, licee au fost înscriși în aceeași perioadă 1.243.911 de elevi, din care au absolvit doar 95.000. Așadar, doar 7,6% au terminat învățământul mediu în primul deceniu de după război.

Acești copii cu educaţie incompletă vor avea în 1940, când Mișcarea legionară va veni la putere, între 16 și 26 de ani, adică exact stratul social cel mai dinamic al tineretului ţării.

Putem înţelege acum de ce baza socială a Mișcării legionare a explodat dintr-o dată după 1937, precum și faptul că vinovăţia pentru expunerea unei întregi generaţii de tineri la experimentul extremist își are originea în erori politice și administrative făcute mult înainte.

Putem înțelege, de asemenea, și de ce, după instalarea dictaturii comuniste, a fost nevoie de 20 de ani de programe de alfabetizare a țării.

Note de subsol

1 Azi, Anul I, nr. 28, 17 mai 1990, p. 3.

2 Arh. CD, Raportul Comisiei parlamentare de anchetă instituită în vederea cercetării evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990, București, 1991, p. 127.

3 România Muncitoare, Anul I, nr. 117, 15 iunie 1990, p. 3.

4 C.Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Ed. Albatros, București 1999, p. 101.

5 Ibidem.