O viaţă de fazan, printre cerberii lui Marx

Cu un dosar “beton”, în care Piteştiul şi Canalul stăteau la loc de frunte, Gheorghe Bâgu nu putea avea alt destin în lumea mic-proletară a comunismului românesc.

Avea să rămână, pentru decenii, doar un lumpen, unul din acele personaje proscrise şi marginale, menite să subziste la periferia unei societăţi “noi” şi “luminoase”. Pentru Bâgu, viitorul socialist îşi developase nuanţele în întunericul teribil al închisorilor politice.   La ieşirea din tunelul sordid al re-educării îl aştepta “o viaţă de fazan”, cum îi place lui Bâgu să glumească astăzi. Îi fusese rezervată traiectoria tipică supravieţuitorului, într-un regim care regreta că nu-l ucisese când a avut ocazia.

Mereu trimis pe coclauri, departe de civilizaţia industrială a socialismului, “pe Bistriţa”, alături de „ingineri făcuţi din tabla înmulţirii”, Bâgu şi-a acceptat simplu destinul, mulţumindu-se că este încă în viaţă. După „excursia” de la Piteşti, asta era cu adevărat o victorie.

Pe neaşteptate a mai venit una. La un control „de sus”, Bâgu a trebuit să ofere nişte explicaţii şi l-a impresionat pe profesorul-ministru Macovei, aparent un om cu „un cuvânt greu de spus în faţa lui Dej”. A doua zi, Gheorghe Bâgu era convocat la Bucureşti şi „făcut” ceea ce era deja: geolog.

Locul din România în care pietrele își strigă tristețea. Are o legendă fantastică

Megaproiectul lui Ceaușescu, readus la viață. Lucrările au fost începute în 1987

PATIMILE DUPĂ ŢURCANU ”Surd şi chior l-o lăsat când i-o dat cu ciomagul”

Gheorghe Bâgu n-a experimentat direct cele mai oribile torturi de la Piteşti, însă ştie cum arată, pe termen lung, mutilările fizice şi sufleteşti prin care i-au trecut camarazii. Gheorghe Gheorghiu mai trăieşte. De multe ori i-a povestit lui Bâgu de ce anume a scăpat pentru că a fost expediat de la Piteşti la Canal. În rolul principal, poate cel mai cunoscut torţionar din comunismul românesc: Eugen Ţurcanu.

Portretul său, în sepia, a ajuns în cărţile de istorie. Fiecare deţinut care a trecut pe la Piteşti are o poveste personală în care Ţurcanu e distribuit, firesc, în rolul bestiei. Din amintirile victimelor care i-au supravieţuit călăului se degajă imaginea unui personaj paradoxal, complex în murdăria sa. Acest bărbat, despre care victimele sale spun că era frumos şi inteligent, dar satanic, avea o căutătură de criminal în serie: ”Când se încrunta te paraliza...”.

Puternic, Ţurcanu îşi dobora victimele doar dintr-o palmă. Când avea crize de isterie, doar Dumnezeu te mai putea scăpa viu. Gheorghe Bâgu îşi aminteşte: ”Pe Gheorghiu l-o bătut ca pe un câine, l-o lăsat şi surd şi chior Ţurcanu când i-o dat cu ciomagul. L-o pus să stea cu un sac de treizeci de kilograme în spate, o stat aşa până o picat din picioare. Uite, om pe om ce-o fost în stare să facă. Dumnezeule ce-a fost acolo, la Piteşti, iadul pe pământ, nu vă puteţi închipui!”.

Bâgu l-a cunoscut pe Ţurcanu printr-o întâmplare biografică: ”Soţia mea a fost colegă de liceu, de bancă, în ultimul an, în refugiu, la Sighişoara, cu nevasta lui. El a cunoscut chestia asta şi s-a aşezat lângă mine când l-o adus la Piteşti de la Suceava. Mi-a povestit mult de soţia lui, Oltea Saghin, aveau împreună o fetiţă. Plângea când se uita la poza lor. Tatăl Oltei o fost prefect, legionar, Ţurcanu o fost legionar şi el, şi o umblat cu puşca în mână în timpul Rebeliunii”.

Legea biologului Dollo, reinterpretată

Gheorghe Bâgu şi-a păstrat şi acum aerul inocent. Pe toate în viaţă le-a luat cum au venit, cu detaşarea omului care ştie că nu poate face rău nimănui: ”Eu nu ştiam ce fel de om e Ţurcanu. Am discutat mult cu el până când a început el bătăile, până s-o făcut călău. Am discutat filosofie, mai multe”. Bâgu a fost de faţă la discuţiile ”teoretice” care au precedat ”re-educarea”.

”Eram în cameră, Pătrăşcanu n-a vorbit, Ghiţulescu din Târgu-Jiu, doctor şi militar, legionar şi el, n-a vorbit. M-au pus pe mine să-mi zic părerea. Eu am făcut o asociere cu biologia. Am vorbit despre ireversibilitatea speciilor. Am luat exemplu legea biologului italian Dollo, care spune aşa: un organ pierdut în timpul evoluţiei nu mai revine niciodată. Un gastoropod apărut în apa sărată, fiindcă aşa a fost creat, s-a adaptat la uscat, în milioane de ani, şi pe urmă s-a redaptat la mediul acvatic.

În mediul acvatic trebuie să respire prin branhii, dar el respiră prin plămâni. Deci, branhiile pierdute în timpul evoluţiei nu mai apar, respiră prin nişte plămâni mai evoluaţi”. Concluzia se putea rezuma aşa: ”Dacă legionarii de acum se lasă nu mai apar legionari”. Vorbele lui Bâgu au fost interpretate de Ţurcanu drept o pledoarie pentru ”re-educare”, aşa cum o gândea el, un proces sadic prin care victima probează că s-a ”vindecat” devenind călău.

”Eu am zis ce ştiam eu din biologie, da’ Ţurcanu credea că’s bun pentru re-educare. Mi-a zis să-mi bat colegii”. Atunci, Gheorghe Bâgu, şi-a pierdut calmul şi a protestat: ”Eu nu am dat o palmă toată viaţa mea şi nici n-o să dau”. Mai mult, Bâgu şi-a sfătuit camarazii să se ascundă sub pat, să scape de raidurile bătăuşilor. Ţurcanu şi-a ieşit din minţi, l-a lovit şi l-a trimit la ”camera 7, la refractari, la moarte”.

Aşteptând sfârşitul, a învăţat poezii: ”M-am găsit cu unul Tocilescu, cu altul Cojocaru din Paşcani, un plângăreţ, toată ziua se jelea, şi mai era un copil bun, Costin. Acolo am învăţat Luceafărul pe de rost, 92 de strofe. Mai ştiam şi eu, le recitam din Topârceanu. Acolo aşteptam moartea, că toţi aşteptam moartea acolo”. La 85 de ani încă recită fără greşeală, ca în transă.

ÎNCARNĂRILE RĂULUI

„Hristoşi” costumaţi şi „împărtăşanii” cu urină şi fecale 25 decembrie 1949 e posibil să fie una din cele mai infame zile din istoria comunismului românesc. Este ziua în care “fenomenul Piteşti” îşi începea demonstraţia oribilă despre capacitatea umanităţii de a produce răul. Mergem puţin în spate: după instalarea comuniştilor la cârma României postbelice, “re-educarea” a venit ca o idee “firească” pentru eliminarea elitelor studenţeşti , cu puternice repere şi modele într-un trecut recent care trebuia complet evacuat.

Situaţia era perfectă pentru cerberii noului regim: folosind eticheta “legionarismului”, autorităţile au arestat mii de tineri la sfârşitul anilor ’40, transformându-i pe unii în torţionari şi pe toţi în victime. Totul a început la Suceava, unde Alexandru Bogdanovici, el însuşi deţinut, a început “re-educarea” camarazilor săi de carceră. Curând însă, prin grija autorităţilor, avea să apară pe firmament un nume rămas în legenda macabră a comunismului românesc: Eugen Ţurcanu.

Varianta propagandei: operaţiune americană

“Iniţiaţii” de la Suceava au fost transferaţi la Piteşti, unde nebunia putea demara la scară largă. Formula era rotundă şi abjectă: deţinuţii, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliţi să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialităţile dinaintea încarcerării şi de a submina rezistenţă psihică a “subiecţilor”.

Gardienii i-au forţat să participe la sesiuni de instruire politică, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare şi îndemnuri la demascare pentru diferite abateri reale sau inventate. Practic, în câteva luni, închisoarea de la Piteşti s-a transformat într-un centru al nebuniei colective, în care prietenii se schingiuiau între ei, în care bătăile “de grup” deveniseră regula, iar “liturghiile negre” transformate în spectacolele macabre ale degradării totale.

În România începuturilor comuniste, “Hristoşi” costumaţi erau forţaţi să facă “împărtăşanii” cu urină şi fecale, spre deliciul demenţei ideologice. Abia în 1952, la mijlocul unei dispute politice staliniste între Gheorghe Gheorghiu Dej şi ministrul de Interne Teohari Georgescu, Piteştiul a fost închis. Torţionarii au fost judecaţi în secret pentru abuzurile comise şi peste douăzeci dintre ei condamnaţi la moarte.

Eugen Ţurcanu era executat în decembrie 1954, deşi abia opt ani mai târziu decesul său era înregistrat la Jilava. Regimul a clasat rapid “fenomenul”, prin vocea administratorilor săi: experimentul fusese rezultatul infiltrării agenţilor Statelor Unite şi ai Gărzii de Fier, cu scopul de a discredita organele legii din România.

SUB TEROAREA FOSTULUI MĂCELAR

”La Canal, cine avea peste patruzeci de ani murea”

În aprilie 1950, chiar înainte ca ”re-educarea” să capete accente dramatice, pe Bâgu l-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră: ”Eram mai rezistent fizic, au zis că oi fi bun! M-au întrebat: ‘Eşti sănătos, bă, vrei să munceşti?’ Am zis că da. Aşa am ajuns” Acolo, în fiecare dimineaţă trebuia să cânte acelaşi ”şlagăr”: ”Să ştergem pata negrilor greşeli trecute!”.

Cine nu cânta mânca bătaie: ”Piteştiul a fost cu re-educarea, la Canal cu munca grea. Cine era trecut de patruzeci de ani murea, nu rezista la muncă. Cel mai mare comandant pe care l-am prins eu acolo a fost unul Zamfirescu, fost măcelar în Cernavodă, om rău şi prost, pe cât era de rău, pe atât era de prost. Îi bătea pe toţi cu care vorbea. Faptul că ne-au dus la muncă după ce ani de zile am stat închişi, jos, pe ciment, era un genocid! Mureau, zillnic, mureau...”.

Gheorghe Bâgu se consideră totuşi un om foarte norocos: ”Am scăpat de torturile de la Piteşti doar fiindcă m-au trimis să mor la Canal! Acum, Gheorghe Bâgu e senin şi împlinit, deşi soţia a plecat de mult într-o lume mai bună. I-au rămas fata şi nepotul: ”Fata e boieroaică, dar lasă să fie, că destul am fost eu necăjit, e medic chirurg la Urgenţe, doctor în ştiinţe medicale, şi hoţul ăsta mic, nepotul, s-a însurat, e şi el asistent universitar la Belle Arte. Mai are un examen şi îşi ia şi el doctoratul...”.

UN EPILOG ACASĂ LA TORŢIONAR

„E mult de când te-ai dus, e-o veşnicie”

Gheorghe Bâgu este construit dintr-un aluat special. Realizezi asta când, după câteva ore petrecute în compania sa, îşi scoate muzicuţă şi începe să cânte cu seninătatea omului pentru care toate poveştile depănate anterior sunt simple amintiri ale trecutului. În sufrageria apartamentului său din cartierul bucureştean Titan, Bâgu îşi începe dimineţile citind şi ascultând muzica clasică.

Are relaxarea omului care aşteaptă vara pentru a putea picta nestingherit pe balcon. În camera luminoasă, pereţii poartă pe umeri pânzele atinse de imaginaţia lui Bâgu. Unii ar spune despre el că este ca un personaj naiv din filmele lui Lars von Trier, în care răul e cameleonic, iar binele mereu o carte pierzătoare. Bătrânul ştie însă că supravieţuirea sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului.

Oricât de mult rău ar fi îndurat, Bâgu nu şi-a modificat metabolismul optimist. Dovada autentică a faptului că, la final, umanitatea poate triumfa în lupta cu amintirea lui Ţurcanu: „Târziu am aflat că l-au împuşcat. Nici familia lui nu ştia asta. Îmi amintesc că, prin 1954, lucram la Câmpulung Moldovenesc, aveam centru în Iacobeni. Şi am mers să-i vizităm familia lui Ţurcanu, soţia mea fiind colegă cu nevasta lui. Avea o fetiţă de vreo cinci ani, Oltiţa, a pus-o să cânte la pian. Aşa frumos cânta: ’E mult de când te-ai dus, e-o veşnicie...’ ”.

O REVISTĂ RĂPUSĂ DE BĂTRÂNEŢE

”Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum...” Gheorghe Bâgu îşi preţuieşte vechii prieteni legionari alături de care a navigat prin oceanul de incertitudini care a fost secolul trecut. Mai scrie la o revistă de-a lor, care apare sub egida Fundaţiei ”George Manu”: ”E tipărită lunar, dar cred că doar anul ăsta mai trăieşte, după care o să moară şi ea, de bătrâneţe. E hodoroagă, ca noi”.

Criza financiară a ajuns şi aici: ”Înainte distribuiam 2.500 de bucăţi, acum nu ştiu dacă mai facem 1.000. Aveam abonaţi, cei mai mulţi din diaspora. Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum s-a slăbit totul, nu mai merge”. Revista e condusă de un veteran de 96 de ani care i-a fost asistent lui Nae Ionescu: ”Picioarele nu-l mai ajută, dar capul...capul e bun”.

Pe Bâgu, la revistă l-au chemat pentru că i-au îndrăgit scrisul. ”Destul am mâncat eu bătaie pentru ei”, spune, fără patimă, bătrânul care păstrează accentul aparte al Dorohoiului natal. În 1991, Gheorghe Bâgu, secretar fidel al propriei vieţi fabuloase, şi-a publicat primul volum de memorii: ”Mărturisiri din întuneric”. Tirajul, 5.000 de exemplare, s-a epuizat rapid. Scrie, într-adevăr, bine.

ÎN ŞOAPTĂ „Ne povesteam peripeţiile noaptea, pe întuneric”

Comunismul românesc nu discrimina pe criterii de sex. Soţia lui Gheorghe Bâgu a făcut şi ea puşcărie. Istoria e la fel de absurdă şi nedreaptă: „Era studentă la Iaşi, la matematici, şi a plecat din cămin cu câteva fete la biserică. Atât a făcut. În 1948 ne-au ridicat pe amândoi. Au condamnat-o la doi ani. A stat la Suceava şi pe urmă la Mislea”. Doamna Bâgu a fost eliberată cu câteva luni mai devreme.

Şi, deşi închisoarea politică nu e niciodată o vacanţă, experienţa sa nu a fost atât de neagră ca a lui Gheorghe Bâgu: „A îndurat şi ea, săraca! Dar fetele au avut o conduită mai frumoasă, au fost prietene, iar când au ieşit s-au căutat. Băieţii au făcut ca Ţurcanu – ciomege! Mult mai răi...”.   În deceniile apăsătoare care au urmat, soţii Bâgu n-au putut totuşi să tacă. „Ne povesteam în secret peripeţiile, noaptea, pe întuneric”, îşi aminteşte bătrânul. Trecutul terifiant trebuia îmblânzit într-un fel, iar memoriile exorcizate prin depănare.

”Scriam prin munţi”

Câteodată, Bâgu scria. Tentaţia era ferventă şi irezistibilă: „Scriam. Scriam pe ascuns şi păstram materialul. Scriam prin munţi, cât stăteam cu geologia mea”. Partidul vedea însă tot, prin zecile de mii de ochi albaştri. „M-a şi pârât cineva, în ultimii ani înainte de Revoluţie am fost urmărit rău, rău de tot. Când am venit în Bucureşti, pensionar de acuma, m-au luat în primire, cerându-mi să fiu turnător, să pârăsc.

N-am acceptat! M-a ameninţat un gras, Ionescu, care îmi povestea cum a bătut el, cum a omorât. Asta a fost prin august 1989, apoi a venit Revoluţia şi am scăpat. N-am mai auzit nimic de oamenii ăia, nu i-am mai văzut niciodată”. Apoi, 1990 a venit cu speranţă, spulberată repede de realitatea mineriadelor.

Bâgu îşi aminteşte şi astăzi că mergea în Piaţa Universităţii împreuna cu familia, aprindea lumânări şi cânta. Au urmat frica, zilele acelui iunie de coşmar şi o decizie cât o concluzie grea peste soarta noii democraţii: „N-am mai mers la vot, am văzut eu care e situaţia”.