O mână nevăzută, misterioasă, m-a călăuzit spre maestrul Paul Gherasim. M-am gândit că nimeni nu ar putea explica mai frumos și mai pe înțelesul tuturor ce înseamnă cultura. Nu m-am înșelat. Aveam să descopăr un spirit care prin însuși existența lui era o adevărată taină, ascunsă de lume în tablourile pe care le-a pictat.

Mi s-a dezvăluit poezia cuvântului de dinainte de început, secretul acestuia fiind prins în pânza unui tablou fără de rame. Libertatea acestuia este esențială, căci maestrul Gherasim, ajuns la pragul 90 al scării vieții sale, nu-și suportă creațiile înlăuntrul unei rame. În liniștea apartamentului său, maestrul m-a întâmpinat cu un zâmbet pe care nu l-am mai întâlnit până la el. Mi-ar fi greu să-l descriu.

Paul Gherasim este pe cât de îngăduitor, pe atât de necruțător, dar de o candoare pe care numai unui înțelept i-o poți atribui. Arta, la fel ca și viața sa, sunt luminate de prezența credinței în Dumnezeu. O simplă rostire a cuvântului pământ trezește un vulcan înlăuntrul acestui artist atât de aparte. Și astfel poți să-l însoțești pe calea sa o vreme, cât îi îngăduie vârsta, cât îți îngăduie timpul…

Energia pământului

S-a născut puțin după solstițiul de vară al anului 1925, în satul Botești- Horodniceni, județul Suceava. A studiat desenul și pictura între anii 1943 - 1947 la Academia de Arte Frumoase din București, cu profesorii Nicolae Dărăscu (desen) și Jean Al. Steriadi (pictură). În 1946 a expus la Salonul de Primăvară, primind premiul al IIlea. A devenit membru în Sindicatul Artelor Frumoase, iar în anul 1950 membru fondator al UAP, secția Pictură, București. „Lumea s-a tot schimbat de când eram eu copil, la țară, și până acum. Pe atunci țăranul lucra pe câmp, ara. Țin minte că și eu mergeam cu vacile, cu oile, ajutam la treabă. Veneau ploi cu trăsnete, veneau ninsori, era frumos. Am trăit lucrurile acestea. Copiii de acum nu cunosc energia pământului, nu au mers cu picioarele goale pe el. Nici nu se topea zăpada și noi ne descălțam. Astea sunt lucruri pe care le-am trăit. Tradiția este o cale a sfințeniei și a păstrării frumosului. Iar frumusețea înveșmântează binele. În lumea satului, datinile erau păstrate cu sfințenie și bucurie. Pentru că are un gust, bucuria. Este curată. Adevărata tradiție era simplă. Totul era simplu și curat. Era o bogăție a simplității. Frumusețea copilăriei de la țară trăită, nu citită sau scrisă de scriitori. Țăranul nu admiră, el trăiește. Sunt pictor și pictorii au ca profesor natura. Natura este învățătorul, cartea care te învață lucrurile cele mai adânci. Școala, academia, studiul, tot se făcea în natură”, crede maestrul Paul Gherasim.

E înclinat să deranjeze cât mai puțin, dar spune ce crede cu tărie. Lucrează la patru cărți acum și mai și pictează.

Odată ajuns la oraș, într-o lume mult schimbată față de aceea a satului, a devenit student, la Academia de Belle- Arte din București. O școală care îl pregătea să dobândească numele de artist. Arta devenea o încercare grea pentru tânărul plecat dintr-un sat.

^ Face parte din grupul „Prolog” de peste 30 de ani, format din pictori de vârste diferite, precum Constantin Flondor, Cristian Paraschiv, Horea Paștina, Mihai Sârbulescu FOTO: NICU DÎRDÎIAC

„Pictorii au fost mereu vizionari”

Examenele de atunci nu seamănă deloc cu cele de astăzi. „Se dădea ceva simplu. Era un desen, nici nu erai pregătit. Unii dintre cei care veneau la examen aveau bani și plăteau profesori să-i instruiască. Însă, profesorii de atunci știau să citească un student, să vadă dincolo de aparențe. Cum aș face și eu dacă aș avea vocație de profesor, dar nu am. Știu să văd însă când e vorba de un dar de la Dumnezeu. Nu ușurință, nu dexteritate. Asta poate face un caricaturist. Nu un pictor. El nu e așa. Profesorii vedeau din câteva linii, din câteva tușe ușoare, dacă ai simțul culorii în desen. Știau care dintre copii erau pentru pictură, care pentru sculptură. Acum se duc toți cu dosare, cu probe de culoare. Până la urmă ajung tot la calculator…S-a pierdut mult din autenticitate. Pictorii întotdeauna au fost vizionari, aveau libertate mai mare. Pictorul are pânza, are culorile. Și le pregătește singur, pictează, întoarce pânza cu fața la perete și merge mai departe. Câtă vreme un compozitor are nevoie de un dirijor, de o orchestră, de instrumente. Până și un literat are nevoie de o editură care să-l ajute să publice. Pictorul e liber. De asta s-a ajuns unde s-a ajuns”, afirmă maestrul.

„Eu nu merg cu lumea”

S-au adunat prea multe lucruri străine de binele și frumusețea de care are nevoie sufletul. „E neorânduială în toate. Nu poți să ai nădejde în ceva mai bun, dacă nu poți să deosebești binele de rău. Eu sunt treaz. Eu nu merg cu lumea”, spune maestrul. „Rareori termin tablouri repede, le reiau de cele mai multe ori. Prima mea expoziție a avut loc în 1946. O expoziție mică, într-o sală mică, cu lucrări de care nu-mi amintesc plăcut. Abia în 1982 am mai avut una. A fost greu, dar nu mai vreau să vorbesc despre asta”.

„Paladi i-a dăruit lui Matisse două ii”

Artiștii aveau o libertate, erau protejați, decorați după modelul rușilor. „Erau și pictori folosiți pentru prestigiul lor, dar erau și alții care nu făceau așa ceva. Paladi, de exemplu. Prin 1950, când era perioada cu Stalin și se făceau adunări, simpla rostire a numelui Stalin ridica o sală în picioare. A fost o perioadă urâtă. Paladi a fost și el invitat și stătea lângă președintele de atunci al Uniunii, un sculptor de origine bulgară, un troglodit. Paladi, care era un pictor din neam de boieri greci, era respectat de toți pentru că era distant. S-a ridicat și el când au început scandările cu Stalin și s-a așezat repede. Mai rar era pomenit și Gheorghiu Dej. S-au ridicat iar toți și au început să scandeze Gheorghiu Dej. Paladi privea surprins în jur și unul de lângă el l-a întrebat: «Maestre! Când s-a rostit numele tovarășului Stalin v-ați ridicat și dumneavoastră în picioare. Acum, când s-a rostit numele tovarășului Gheorghiu Dej nu v-ați ridicat?!» «Mă rog, a spus Paladi, de cela am mai auzit, dar de aista n-am auzit niciodată!». Era un personaj impunător, sever, critic. Profesorul Steriadi era un om cultivat, poate cel mai cultivat din câți am întâlnit. Era prieten cu Paladi. Neam grecesc amândoi. Aveau umor. Cineva l-a întrebat odată pe Paladi: «L-ați avut prieten pe Steriadi? ». Și Paladi a răspuns: «Mă rog, dacă n-am găsit altul!». Paladi era foarte bun prieten cu Matisse. S-au întâlnit la Paris și au devenit prieteni. De altfel, Paladi a fost cel care i-a făcut cadou două ii și Matisse le-a pictat”, își amintește Paul Gherasim.

Sunt pictor și trăiesc pictura, o înțeleg și încă o studiez. Aud oameni spunând că arta îi înalță. Nu înțeleg felul acesta de înălțare.” PAUL GHERASIM, pictor