„Cel mai iubit fiu al poporului” ar fi împlinit astăzi 91 de ani. La 20 de ani de la ultima sa aniversare, cu fast , imnuri, ode şi lansări de cărţi omagiale îmbrăcate în roşu festiv, puţini mai sunt aceia care-şi mai încarcă sertarul de amintiri cu Nicolae Ceauşescu.

Şi mai puţini sunt cei care îi mai cinstesc memoria sau „îi aduc un viu omagiu”, ca să folosim un termen atât de drag lui. Pionierii de azi, UTC-iştii de mâine Aminitirea lui Ceauşescu şi a faptelor sale se întinde pe mai multe generaţii şi se conturează încă de la vârstele mici. „Am cravata mea/Sunt pionier/ Şi mă mândresc cu ea/ Sunt pionier...”. Elevii, începând de la clasele terminale de gimnaziu, nu prea purtau cravata. Cei mai mulţi le ţineau mototolite prin buzunare, alături de bomboanele tăvălite prin praf de cacaua, şi le atârnau neglijent la gât chiar înainte de a intra în şcoală.   Turnătorii se formau „din faşă”, pentru că nu o dată şi nu puţini au fost elevii scoşi la careu şi supuşi oprobiului tuturor. Atunci ştiau cu toţii că un coleg zelos i-a şoptit comandatului de grupă, detaşament sau unitate – comunismul nu accepta ideea de ierarhie socială, dar te învăţa de mic să lupţi pentru supremaţie- sau chiar tovarăşei diriginte că  nu purtai cravata pe stardă sau o purtai necuviincios, precum azi bandana, la mână.

Practica agricolă de toamnă, cu depănuşatul colectiv, pe ploaie sau pe brumă, „Cântarea României” – manifestarea  recunoştinţei unanime faţă de „Întâiul fiu al neamului”-, manifestările cu steguleţe şi aplauze obligatoriu „furtunoase”, până când ţi se umflau palmele, erau prilej de chiul în formă organizată atât de la ore, cât şi din fabricile şi uzinele patriei. Un alt capitol al albumului cu amintiri.

Românii au învăţat repede să fenteze neajunsurile  

Să nu-ţi făci tema era un lucru extrem de grav, iar comunismul îi pedepsea aspru pe leneşi. Dacă motivai, însă, că nu ai avut curent, erai pe dată înţeles. Şi chiar scuzat. Cu condiţia să recuperezi. Astfel s-a dezvoltat comerţul cu baterii de maşină şi a fost pusă la încercare inventivitatea românilor în ceea ce priveşte instalaţiile de iluminat. Nu numai temele se făceau la lumina bateriei. Chiar se se continuau, cu mare discreţie, petrecerile deja începute.

Românii învăţaseră să supravieţuiască  şi chiar nu mai luau în seamă lipsa curentului. Obişnuinţă a devenit şi să-ţi laşi capacul de la butelie la coadă, în locul tău, începând cu ora 4 dimineaţa. Însă, dacă uitai să-ţi treci numele pe listă, trebuia să aştepţi spăşit luna viitoare pentru a-ţi putea încărca singura butelie pe care partidul îţi permitea să o deţii. Butelia de rezervă se obţinea pe sub mână, suma plătită fiind de cel puţin două ori mai mare decât preţul real, la care trebuia să plusezi cu un Kent sau o Alvorada.

"Relaţie" sau altă formă de şpagă

Cuvântul de ordine pentru asigurarea „bunăstării”- cu iz capitalist, nicidecum comunist- era RELAŢIE. Relaţiile se făceau prin troc. Ca să mănânci de sărbători salam de Sibiu – procurat de la prietenul tău şef de sală la restaurant- trebuia musai să oferi la schimb chiloţi Tetra sau maiouri de bumbac. Căciulile sau gulerele din blană de iepure, râvnite şi purtate cu fală chiar şi la coadă la lapte, se dădeau la shimb cu pui sau ouă de la abator.

Aşa s-a ajuns ca, în urma controalelor inopinate, vreun barman cu ghiul de la Istambul sau vreun şef de cantină muncitorească să iasă „plus” sau „minus” la inventar şi să înfunde pentru ani buni puşcăria. Cine avea „gestiunea pe mână” era întotdeauna cu sabia deasupra capului.

Şpaga în spitale era şi atunci, numai că pacienţii nu prea ofereau bani, decât în cazul chiuretajelor, unde riscurile erau foarte mari şi bilaterale. În rest, un săpun turcesc, un nechezol, o ciocolată chinezească, strecurate cu îndrăzneală în buzunarul cadrelor medicale. La medic megeai cu cartonul de Kent pentru obţinerea unui concediu medical în perioada Crăciunului, când trebuia să mergi la ţară să tai porcul. Altfel, ca şi acum, nici nu se uita la tine. Cu toate acestea, despre câţi medici aţi auzit, după Revoluţie, că au fost arestaţi pentru şpagă sau pentru greşelile medicale comise?

Se căutau meseriile "productive"

Cea mai râvnită meserie era aceea de docher în port, se obţine cu şpagă şi relaţii, dar, o dată ajuns acolo, om te făceai. Blugi, aparatură electro-casnică (cele mai căutate erau radiocasetofoanele şi paratele de fotografiat), săpuniri nemţeşti şi turceşti, deodorante, haine de piele şi de blană, toate se găseau la lucrătorii din port. Aceştia aduceau la comandă şi dădeau cotă parte din câştig şefilor, paznicilor şi portarului din port.

Bunăstatrea poporuli nu venea, deci, din cuvântări şi congrese, nici din cartelele lunare pentru pâine, ulei şi zahăr, ci se construia în nopţi pierdute la coadă şi în şuşoteli peste umăr, prin relaţii.

Şi totuşi...

Singura linişte pe care o aveau românii atunci şi pe care o recunosc şi azi fără sfială este aceea a siguranţei locului de muncă şi a unei locuinţe primite de la stat. Chiar şi sporadicele proteste al căror ecou a făcut înconjurul ţării precum legenda, din gură-n gură, nu l-au făcut pe Ceauşescu să se teamă. Cizmarul din Scorniceşti i-a iubit pe români dincolo de puterea lui de pricepere.

Oamenii aveau un soi de umor şi de fericire pe care acum le-au pierdut. Bancurile spuse la colţ de stradă, cu perdea, satisfacţia că fentării poterelor comuniste care împânzeau fiecare loc compensau frigul din case şi de la locul de muncă, teama de a nu fi ridicat de Securitate, lipsurile cotidiene, dar alimentau şi speranţa în mai bine.

 

Amintirile din era dictaturii ceauşiste sunt diferite, iar numărul lor creşte direct proporţional cu vârsta.

Vizionaţi aici imagini din perioada Nicolae Ceauşescu.

Citiţi şi: „Autobiografia lui Ceauşescu“