Francul elveţian (CHF – Confoederatio Helvetica franc, în latină) este moneda oficială a Elveţiei şi moneda legală în statul Liechtenstein şi exclava italiană Campione d’Italia. Este frecvent folosit şi în exclava germană Büsingen, deşi nu este moneda legală. Banca Naţională Elveţiană emite bancnote, iar Monetăria Elveţiană emite monede.

Francul elveţian este singura versiune a francului încă emisă în Europa. Monedele au următoarele valori nominale: 5 cenţi, 10 cenţi, 20 cenţi, 1/2 franc, 1 franc, 2 franci, 5 franci.

Primele bancnote

Francul a fost introdus în Republica Elveţiană în 1798 ,cu o valoare de 6¾ grame de argint pur sau 1 ½ franc francez. Între 1803 şi 1850, mai putin de 15% din banii aflaţi în circulaţie în Elveţia erau produşi local. În plus, unele banci private au început să emită primele bancnote, astfel încât, cel puţin 8.000 de monede şi bancnote diferite se aflau în circulaţie, complicând foarte mult sistemul monetar.

Prin urmare, în noua constituţie federală elveţiana din 1848 s-a specificat faptul că doar guvernul federal este în măsură să emită bani în Elveţia. Prin adoptarea Primului Act Monetar de către Adunarea Federala, la 7 mai 1850, francul a fost introdus ca moneda unică în Elveţia, la paritate cu francul francez.

În 1865, Franţa, Belgia, Italia şi Elvetia au format Uniunea Monetară Latină, în cadrul căreia au stabilit o valoare de 4.5 grame argint  sau 0.290322 aur pentru monedele lor naţionale. Chiar şi dupa dizolvarea Uniunii, în 1927, francul elveţian a rămas la acest standard, până în 1936, când a cunoscut singura lui devalorizare, pe 27 septembrie, în timpul Marii Depresiuni.

Etalonul aur

Dar, iată, pe larg, un „mic istoric”: 7 mai 1850 - Confederaţia elveţiană adoptă francul ca monedă unică pe teritoriul statelor sale. Din 1860, francul devine convertibil în argint şi aur; 23 decembrie 1865 - Elveţia formează împreună cu Franţa, Belgia şi Italia (s-a alaturat din 1868 şi Grecia) Uniunea Monetară Latină; 1906 - Se înfiinţează Banca Naţională a Elveţiei, după ce anterior, câteva iniţiative similare au fost respinse prin referendum de populaţie; 1910 - Banca Elveţiei devine singura instituţie autorizată să bată moneda; 1911 – SNB (Swiss National Bank) tipăreşte primele bancnote de 100 de franci şi apoi de 1.000 de franci; 1924 - Liechtenstein adoptă francul elveţian ca monedă; 31 decembrie 1926 - Uniunea Monetara Latină este „pe ducă”. Francul devine unica monedă cu putere circulatorie în Elveţia; 1929 - revine standardul aur, abandonat în 1914; 1931 -  Marea Britanie abandonează etalonul aur; 1933 - Convertibilitatea dolarului SUA e suspendată. Elveţia decide să menţină etalonul aur; 26 septembre 1936 - ca urmare a crizei mondiale, francul devine o monedă de refugiu şi se apreciază puternic, provocându-le pierderi exportatorilor. Consiliul Federal decide să deprecieze francul cu 30%.

Schimb flexibil

„Istoria” este departe de a se opri aici. Potrivit blogul Hymerion.ro, pe  15 noiembrie 1937 se încheie un gentlemen’s agreement între SNB şi băncile comerciale, în vederea reducerii depozitelor nerezidentilor si combaterii tezaurizarii bancnotelor. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, francul devine monedă cea mai stabila a Europei. În iulie 1944 se încheie acordul de la Bretton Woods, iar la 29 iunie 1954 Consiliul Federal anulează provizoriu convertibilitatea în aur (abandonul definitiv al etalonului aur devine definitiv în anul 2000). În decembrie 1973, Consiliul Federal adoptă regimul de schimb flexibil. La 15 iunie 1976, Banca Naţională a Elveţiei semnează o înţelegere cu băncile private locale, prin care acestea se obligă să nu speculeze împotriva francului

În întreaga lume

În 1991/2000, Războiul din Golf, apoi atentatele din SUA fac ca francul să se aprecieze puternic. Anul 2002 reprezintă introducerea euro în 12 state ale UE. (francul slăbeşte temporar). În 2009, criza economică europeană, apoi criza datoriilor duc la noi episoade de întărire a francului. 2010 reprezintă anul în care sindicatele sugerează ancorarea francului la euro, sau încheierea unui nou acord ca cel din 1976. În 2011 are loc ancorarea francului la euro, plafonul de schimb maxim admis fiind 1.2. În 2015 se renunţă la acest prag, provocând-se turbulenţe în întreaga lume.