Scandalul retrocedărilor frauduloase de păduri a adus în atenţie un raport al Curţii de Conturi în care se prezenta radiografia amară a retrocedărilor de păduri din ultimii 20 de ani. Ignorate doi ani, verificările descriu jaful generalizat pus la cale de funcţionarii publici în complicitate cu unii judecători corupţi. Practica generalizată a mandatarilor şi traficul cu aşa numitele drepturi litigioase a făcut ca suprafaţa de retrocedat solicitată în instanţe să depăşească teritoriul ţării.
Legea care reglementează chestiunea, votată cu maxim interes, spune că, dacă suprafaţa revendicată nu poate fi restituită în natură deoarece a fost dată în posesie altui petiţionar, adevăratul proprietar primeşte teren, în compensaţie, din pădurile statului. Astfel, nimeni nu răspunde pentru împroprietărilea ilegale de pe alte amplasamente decât arată actele.
Desele dosare penale de la Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, miile de acte false prezentate judecătorilor şi traficul cu acte care vizează terenuri de sute de mii de hectare impun interzicerea vânzării drepturilor litigioase.
În esenţă, o retrocedare înseamnă o reparaţie morală şi materială faţă de un fost proprietar lăsat fără bunuri de regimul totalitar. Ce-l determină pe moştenitor să-şi vândă dreptul asupra unui bun pe care urmează să-l reprimească de la stat? Procesele interminabile şi teama că dosarul poate fi pierdut.
În acelaşi timp, samsarii de terenuri, noii latifundiari ai României, câştigă procesele în termene record după care execută statul. Rezultă de aici că noii moşieri au acces la ”Reţea”, sunt în relaţii cu judecătorii şi au la mână funcţionarii din Prefecturi şi din Consiliile Judeţene.
Cazul Ioan Adam – Viorel Hrebenciuc (care a scandalizat opinia publică) este un caz școală. 43.000 de hectare de pădure urmau să fie vândute la un preţ de cinci ori mai mic, cu aproape 70 milioane de euro. Acest jaf de proporţii nu a fost posibil fără trei magistraţi care au judecat strâmb şi fără funcţionarii publici ”călcaţi pe cap” de politicieni.