Trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, ştim amîndoi, sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înşelătoare. În plus, aş fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasa frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: “The past is never dead. It’s not even past.” Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acţiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate şi constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul sau, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spaţiu al libertăţii. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghindă stejarul.
Deci viitorul societăţii româneşti pe care îmi ceri să-l imaginez aici, în finalul acestui dialog extrem de pasionant şi onorant pentru mine, îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, că un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştii prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numeşti “arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lautarista. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansă culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.
Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe că poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim “cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit că un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.
Mă întrebi dacă poate există un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistică “României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului că fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importantă tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.
Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al ÎI-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul că păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită că sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, că instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce porunca divină.
Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de “românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorba, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative şi iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de ginditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectiva cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. În concluzia acestui dialog, da-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etică neuitării pe care a propus-o şi a aparat-o Monica Lovinescu.
Textul de mai sus este un fragment din dialogul pe care l-am purtat cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, publicat în revista online “LiterNet”:
Recomandările noastre
