Isaiah Berlin începe celebrul lui eseu despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei, aşa cum reiese ea din „Război şi pace”, citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetul antic Arhiloh (680 – 645 î. Hr.): „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru”.
Prelungind versul în metaforă, Berlin distinge între două categorii de intelectuali, de oameni în general. De o parte, sunt cei care se mişcă în mai multe direcţii, se investesc pe paliere diferite căutînd multiplul, vizează mai multe categorii de scopuri, sunt gata să experimenteze mult şi variat, gîndesc şi trăiesc fără centru, în dispreţul unităţii, împrăştiat – tipul vulpii. Pentru ei, lumea este atît de variată încît nu poate fi subsumată unui principiu unic. De cealaltă parte, sunt cei care se ghidează după o viziune coerentă asupra lumii, practică scara axiologică şi principiul ordonator ţintind mereu ceea ce este mai important – tipul ariciului. Pentru ei, oricît de variată ar fi, lumea este unitară şi conţine o mulţime de detalii, toate articulate unui mare şi singur principiu. Sunt sigur că, dacă îmi întreb contemporanii, cei mai mulţi vor spune că e mai bine să fii „vulpe”. Lista autorilor care ilustrează cele două categorii, aşa cum a alcătuit-o Isaiah Berlin,este impresionantă de ambele părţi. Astfel, în tipologia vulpii se înscriu Herodot, Aristotel, Montaigne, Shakespeare, Goethe, Balzac, Joyce. Diferiţi de aceştia, aparţin tipologiei ariciului Platon,Dante, Hegel, Pascal, Dostoievski, Nietzsche, Proust. În orice caz, categoriile acestea nu sunt deloc exclusive. Chiar în eseul cu pricina, Isaiah Berlin le manevrează în scopul realizării unui portret complex. Lev Tolstoi îi apare ca un autor care are toate însuşirile unei vulpi, dar crede despre sine că este un arici şi se utilizează în acest spirit – aceasta şi este teza fundamentală a eseului. Oricum, dacă Berlin are dreptate, o concluzie se desprinde rapid: niciuna dintre categorii nu poate fi socotită inferioară celeilalte, ceea ce înseamnă că a fi „arici” sau a fi „vulpe” are relevanţă doar în cazurile în care sînt solicitate resursele strategice ale persoanei. Diferenţa dintre vulpe şi arici se vede cu ochiul liber oricînd, dar ea devine cu adevărat relevantă numai în cazul confruntării celor două animale. În aceste cazuri, multă lume ar spune că e mai bine să fii „arici”, din moment ce e de ajuns să ştii doar un singur lucru (mare, desigur) şi să ai succes.
Versul lui Arhiloh, mai ales după ce Isaiah Berlin l-a făcut celebru (Erasmus îl citase şi el în variantă latinească la începutul veacului al XVI-lea) , a provocat multe comentarii. Imediat după apariţia eseului, o reacţie importantă a venit din partea unor clasicişti. Traducerea folosită de Isaiah Berlin nu e chiar corectă. Sensul versului este că vulpea cunoaşte multe trucuri, multe şmecherii, în vreme ce ariciul ştie numai unul şi acela foarte important. Nu e vorba, aşadar, de faptul că vulpea cunoaşte multe lucruri, iar aricul numai un lucru. Sensul este că vulpea e capabilă să dezvolte multe şiretlicuri pentru a înşfăca prada, în vreme ce ariciul ştie numai un tertip pentru a se apăra – se face ghem ţepos apărînd perfect zonele vulnerabile şi devine intangibil. Tîlcul versului este acela că nu trebuie să ai multe abilităţi pentru a te apăra în faţa cuiva care etalează talente şi experienţă. E de ajuns să stăpîneşti o singură bună apărare şi e suficient. Te poţi foarte bine apăra într-un singur fel în faţa oricărui fel de atac. Răspunzînd acestui reproş în presa culturală new-yorkeză , Isaiah Berlin a admis că şi această lectură este posibilă. În apărarea sa, a adus mărturia unor colegi clasicişti pe care îi consultase în timp ce lucra la eseu şi care îi confirmaseră că traducerea pe care o foloseşte este corectă. Replica cea mai inteligentă, însă, a venit de la un student, care a atras atenţia că, dacă sensul versului antic este cel relevat de criticii lui Berlin, atunci autorul lui, Arhiloh, greşeşte. În natură, una dintre strategiile vulpii care atacă un arici este imparabilă. Dacă există o apă pe aproape, rostogoleşte ariciul devenit ghem în apă. La primul contact cu apa, ariciul încearcă speriat să evite înecul şi renunţă la apărarea pe care o ştie, încercînd să fugă pe uscat. Desigur, această încercare îi e fatală. Vulpea îl înhaţă imediat. Dacă nu o face – studentul intrat în polemica dintre profesori pretinde că a văzut şi asemenea situaţii - atunci vulpea îl lasă cu totul în apă şi ariciul se îneacă. Nici în această variantă unica apărare pe care o ştie ariciul nu îi este chiar de folos. De altfel, din această observație, desprindem și o altă diferență majoră: vulpea este întotdeauna în atac și ariciul este întotdeauna în apărare.
Nu de puține ori, privind tumultul înfruntărilor de toate felurile, m-am întrebat cine e vulpea și cine e ariciul.
Recomandările noastre
