Nu știu de ce, dar am preferat întotdeauna reîntoarcerile noilor apariții.

Găsesc că un ”come-back” reușit este cu mult mai impresionant și mai plin de semnificații, în plan uman cel puțin, decît  un debut strălucitor. A fi capabil să mai faci o dată, excelent, ceea ce ai făcut de mult foarte bine mi se pare un act de supremă noblețe. A debuta frumos este la îndemîna multora. A reveni la nivelul la care erai este atît de rar.

Povestea la care mă gîndesc astăzi a început imediat după al doilea război mondial. Berlinul era un oraș pur și zimplu zdrobit, aproape ras de pe suprafața pămîntului. Pulverizată era și una dintre cele mai mari comori ale marelui oraș, orchestra sa simfonică. Sala ei fusese distrusă complet de bombe incendiare pe 30 ianuarie 1944 și nu puțini dintre muzicieni muriseră în timpul cumplitului asediu final. Imediat după război, literalmente printre ruine, muzicienii rămași teferi ai orchestrei s-au strîns din nou. Au eliminat dintre ei pe cei cîțiva – foarte puțini – care deveniseră politruci  în timpul lui Hitler și au vrut să reînceapă să cînte. Singura sală rămasă în picioare care se preta cît de cît concertelor simfonice era un cinematograf nu foarte afectat de bombardamente și muzicienii Filarmonicii și-au stabilit acolo sediul. Aveau nevoie de un dirijor.

Marii dirijori care conduseseră orchestra, din diferite motive, erau indisponibili. Wilhelm Furtwangler, înainte de toți, adevăratul mentor al marii orchestre, era oprit să dirijeze pentru că intrase în procesul de denazificare. Hans Knappertsbusch nu părea dispus să-și întrerupă lucrul cu Filarmonica vieneză și, în plus, era cu mult mai interesat să revină la Munchen, de unde fusese concediat de Gobbels la începutul războiului, decît să înceapă ceva nou la Berlin. Bruno Walter nu vroia să părăsească America și, în plus, tragedia personală din 1939 (cînd fiica sa a fost ucisă de ginerele său, care s-a sinucis imediat, într-o criză de gelozie) continua să îl apese. Leo Blech era interesat doar de operă, la fel și Erich Kleiber. Așa se face că una dintre cele mai mari orcheste ale lumii se găsea într-un moment extrem de dificil – atît de dificil încît nu putea avea nici unul dintre marii dirijori ai momentului la conducere.

Așadar, muzicienii din orchestră au apelat la resurse locale. Leo Borchard, dirijor berlinez, interzis de regimul nazist, a preluat imediat orchestra și a cîntat cu ea, la doua două săptămîni după capitularea finală, primul concert de după război. Doar că, trei luni mai tîrziu, Leo Borchard a murit stupid. Era noapte, Borchard se întorcea acasă de la un dineu cu automobilul pus la dispoziție de militarii britanici. O patrulă americană a somat automobilul să se oprească pentru controlul actelor, se pare că șoferul a interpretat greșit semnalele americanilor și a accelerat în loc să oprească.

Americanii au deschis focul. Borchard a murit pe loc, șoferul a scăpat abia zgîriat. Filarmonica din Berlin era pusă, iarăși, în situația de a-și căuta dirijor. Un violonist din orchestră, pe nume Betham, le vorbește colegilor săi despre o cunoștință a sa, un tînăr absolvent al Conservatorului din Berlin care pare că are ceva de spus în muzică. În plus, necunoscut fiind, va putea aloca timp reconstrucției orchestrei, care avea nevoie și de noi instrumentiști. Membrii orchestrei decid să-l invite și să-l pună la încercare. Tînărul vine și îi uluiește pe toți, pur și simplu. Era Sergiu Celibidache și avea 33 de ani. A debutat în cariera dirijorală direct ca șef al uneia dintre marile orchestre ale lumii. Ca într-una dintre cele mai mari povești ale lumii, lansajul spre viitor începe cu o mare ieșire. Orchestra iese pur și simplu dintre ruine, iar tînărul ei dirijor iese din anonimat.

Vremea restriștei se încheie. Toată lumea îl îndrăgește rapid. Pe de o parte, avea un respect total pentru Furtwangler pe care l-a considerat tot timpul, aidoma tuturor berlinezilor, dirijorul legitim al orchestrei ținut deoparte din considerente politice. ”Furtwangler este singurul dirijor care mi-a dat sentimentul muzicii totale, care mi-a arătat ce poate face muzica și cum se poate face muzica” – va spune, ani mai tîrziu, Celibidache. Pe de altă parte, românul a adus cu el energie nouă, prospețime, îndrăzneală. Era carismatic și temperamental.  A reușit să injecteze în venele orchestrei temperamentul său vulcanic și, astfel, să readucă la viață unul dintre cele mai preformante ansambluri muzicale pe care urechea omenească le-a putut auzi vreodată. A condus mai mult de 400 de concerte ale Filarmonicii berlineze și a fost mereu preocupat să propună programe noi, readucînd în repertoriu  compozitori interziși sub Hitler, precum Ceaikovschi, Debussy și Ravel. 

Celibidache a condus Filarmonica din Berlin pînă în 1952, cînd Furtwangler s-a putut întoarce. Probă de suprem caracter: fără nici o ezitare, Celibidache i-a predat orchestra. Era, de fapt, a lui! Celibidache a continuat să lucreze cu ei pînă în 1954, cînd marele dirijor neamț a murit. Chemată să voteze pe viitorul ei șef, dintr-o listă cu nume importante (acum, dirijorii de primă linie erau mult mai interesați să vină la Berlin decît fuseseră cu nouă ani înainte) orchestra a decis să-l aleagă în fruntea ei pe Karajan și nu pe Celibidache. Ultimul său concert cu Filarmonica din Berlin a avut loc exact cu o zi înainte ca Furtwangler să moară, pe 29 noiembrie 1954. Poveștile plecării sale de la conducerea Filarmonicii din Berlin sînt multe. E clar că relația sa cu orchestra, mai ales cu instrumentiștii în vîrstă, se stricase în timp. Celibidache devenise un tiran, își amintesc mulți dintre componenții de atunci ai orchestrei. Orchestra era pîndită de pericolul plafonării și al mediocrității, credea Celibidache. Karajan era mai diplomat și, în plus, avea un instinct comercial fabulos.

În orice caz, Karajan a venit la Berlin cu votul unanim al orchestrei. Celibidache a plecat supărat. Cariera sa prin lume, ascensiunea sa formidabilă și, mai ales, drumul abrupt spre adevărul său artistic sînt, în general, cunoscute. La Stuttgart, la Stockholm și, din 1979, la Munchen, Celibidache a arătat că ceea ce făcuse la Berlin era pricepere și nu nimereală: știa cum să facă orchestre mari, dintre cele zise ”Weltklasse”.

După 38 de ani, în zilele de 31 martie și 1 aprilie 1992, Celibidache s-a reîntors pe podiumul Filarmonicii din Berlin pentru un concert. Au cîntat simfonia a 7-a de Bruckner. Întoarcerea s-a petrecut la dorința președintelui de atunci al Germaniei, Richard von Weizsacker, iar încasările au fost donate unui orfelinat din Iași. Von Weizsacker era un mare fan al lui Celibidache și, cred, visa la reunirea  celei mai mari orchestre din lume (Filarmonica din Berlin) cu cel mai mare dirijor al lumii (Sergiu Celibidache). Nu s-a putut mai mult decît o singură dată, pentru un singur concert.

Reîntîlnirea lui Celibidache cu orchestra berlineză a fost excepțională. Evident, nici unul dintre instrumentiștii din 1954 nu mai cînta în 1992. Spiritul orchestrei era, însă, viu. Celibidache a complimentat orchestra mărturisind că, deși nu a mai dirijat-o de atîția ani, a fost mereu atent la evoluțiile lor. I-a complimentat pentru linearitate în excelență, pentru competență și coerență, pentru felul în care orchestra e organizată împotriva mediocrității. Apoi, a început lucrul. Bruckner a fost, se știe, specialitatea lui Celibidache. Sonoritatea Bruckner, credea dirijorul, se poate obține numai de către o orchestră germană sub bagheta sa. Dobîndirea ei era, mai mult decît un demers muzical, un exercițiu spiritual, o experiență umană. Și, se vede din înregistrări, Celibidache adora să conducă experiențe de acest gen.

Reîntoarcerea lui Sergiu Celibidache la Berlin este unul dintre cele mai însemnate momente culturale de la sfîrșitul veacului XX. Concertul acela, disponibil în înregistrări, este unic. O orchestră redevenită celebră, cu un dirijor devenit legendar repetau experiența ieșirii  într-un oraș eliberat și reunificat, regăsit și plin de avînt în viitorul său. Dacă în 1945 Celibidache și orchestra din Berlin ieșeau de sub dărîmăturile istoriei, în 1992 ieșeau spre Bruckner. O mare poveste a spiritului.