Cu toate blestemăţiile sale, e relativ greu de găsit excelenţă în secolul XX.
N-a fost superior secolelor trecute decît în două aspecte: a excelat în crimă (genocidul şi războiul mondial sunt invenţiile lui) şi în creşterea confortului (niciodată în secolele trecute nu au dus-o atît de bine atît de mulţi oameni). Mă grăbesc să precizez, înainte de a recepţiona tunete şi fulgere din Olimpul sensibilităţilor de stînga, că sărăcia a rămas un fenomen endemic, aşa cum a fost întotdeauna. Cei mai mulţi oameni au fost şi în secolul XX, ca şi înainte, ca şi după, săraci după orice criteriu am distinge între sărăcie şi bogăţie. Spun, doar, că numărul celor care au ajuns să trăiască bine în contextul ţărilor lor,fireşte, a crescut exponenţial în secolul XX, chiar dacă sărăcia a rămas mai consistentă numeric decît bogăţia. Dacă pentru excelenţa crimei e clar că secolul XX trebuie blamat, nu m-aş grăbi să-l reabilitez doar pentru că tehnologiile au avansat şi s-au democratizat. Nu sunt sigur că creşterea şi răspîndirea confortului de consum ne face bine.
Şi totuşi, există un motiv pentru care secolul XX poate fi aplaudat în picioare. În secolul XX s-a cîntat minunat! Vocile secolului XX au fost multe şi magnifice! E secolul care a început cu Caruso şi s-a încheiat cu Pavarotti. Splendori vocale inimaginabile au trecut prin lumea noastră în trecutul veac. Nu vă repeziţi să-mi spuneţi că şi în altele o fi fost la fel, dar lipsa tehnologiei stocării sunetului le pune în dezavantaj – nu mă îndoiesc că e aşa. Eu nu spun că secolul XX a avut cele mai bune vocei dintre toate, eu spun doar că în secolul XX s-a cîntat splendid. Şi acum,printre atîtea veşti proaste, dau şi una bună: lucrurile par că merg foarte bine şi în secolul al XXI-lea. De ce spun asta? Simplu: îl avem pe Jonas Kaufmann!
Că este un mare tenor, ştim deja de cîţiva ani. Că el este fenomenul muzical major al începutului de veac, am putut pricepe doar după ultimul său disc: Winterreise de Schubert. Să ne amintim ultimele sale discuri: liedurile lui Richard Strauss, album Wagner, album Verdi, Tosca (dvd, alături de Angela Gheorghiu şi Bryn Terfel cu corul şi orchestra Royal Opera House sub Pappano), Die Walkure (dvd, alături de Eva-Maria Westbroeck şi Bryn Terfel cu corul şi orchestra Metropolitan sub Levine). Mai înainte, trecuse prin toate rolurile importante de Puccini şi e aproape de a epuiza şi repertoriul wagnerian.
În curînd, va debuta în Walther din „Maeştrii cîntăreţi…” şi e decis să nu treacă mult timp pînă va interpreta şi celelalte patru roluri de tenor wagnerian care i-au mai rămas pînă la integrală. Şi în toate, în absolut toate aceste înregistrări, Kaufmann este excelentisim! Numindu-l „the ultimate tenor”, prestigioasa revistă „Music” se întreabă cu litere de-o şchioapă, pe prima pagina, dacă de la Wagner la Schubert e ceva pe lumea asta ce Kaufmann nu cîntă foarte bine. Sigur că mulţi cîntăreţi (Angela Gheorghiu printre ei) şi antrenori de voci îi recomandă să se oprească din această diversitate, suprimînd Wagner din repertoriul său. Dar Kaufmann spune că abia se simte bine, că abia aşa, cîntînd cît mai mult şi cît mai variat, simte că vocea i se împlineşte şi că îşi realizează pe deplin potenţialul.
Winterreise este un ciclu de cîntece pentru voce şi pian, compuse de Schubert în 1827 pe versurile lui Wilhelm Muller. Schubert era deja bolnav şi trăia clipe de disperare – le va mai trăi un singur an. Cîntecele din Winterreise exprimă tristeţea absolută. Dacă Cioran căuta culmile disperării, cu aceste cîntece Scubert explorează străfundurile ei. Prilejul tristeţii degenerată în disperare este iubirea neîmplinită (cum altfel?). Gîndul sinuciderii, insuportabila singurătate, vanitatea suferinţei care adînceşte rana şi mai mult, lacrimile şi privirile răvăşite – totul e prezent. Doar voce şi pian, atîta i-a fost suficient lui Schubert ca să ne ducă la limitele de jos ale existenţei. Altora, le-au trebuit orchestre şi coruri, alămuri şi partide ample de contrabaşi ca să ne facă să pricepem grozăvia limitei. Lui Schubert, îi este de-ajuns un pian şi o voce.
Am greşi profund să socotim că Winterreise este doar lamentaţia patetică a unui îndrăgostit romantic părăsit de iubită. Cîntecele surprind participarea întegii lumi la tristeţea şi singurătatea protagonistului şi nu poţi să nu te gîndeşti dacă nu cumva rostul zăpezii, al rîului, al gerului, al teiului, al păsărilor şi al soarelui este chiar acesta, de fi părţi ale anatomiei unei imense şi incurabile disperări. În plus, întîlnirea din finalul ciclului a protagonistului cu muzicantul întristat care cîntă lumii ce nu-l ascultă şi el continuă să cînte chiar şi cîinilor care îl latră, este plină de sensuri. Totul devine mult mai mult decît o poveste tristă de dragoste, ca atîtea altele. Jonas Kaufmann este de-a dreptul formidabil în acest cd şi nu mă miră deloc să aflu că i-a luat cîteva zile să iasă din starea pe care a avut-o înregistrînd cîntecele lui Schubert.
A rămas, totuşi, cu întrebarea dacă tînărul disperat moare imediat după ultimul cîntec. Acompaniatorul său la pian, Helmut Deutch, nimeni altul decît profesorul său din tinereţe, alături de care cîntă lieduri încă din anii studenţiei şi de care nu are de gînd să se despartă, crede că nu. Kaufmann, pare a înclina să creadă că da. Ştiind acest amănunt, subtilitatea dialogului pian – voce se simte mai lesne. În orice caz, rămîne această muzică sublimă, unică, răvăşitoare. Şi, prin ea, sau dincolo de ea, fenomenul Jonas Kaufmann, care mă lasă năucit în fotoliu de fiecare dată cînd îl ascult. O fi fost dificilă ieşirea lui din spiritul lui Winterreise, dar nici ieşirea mea din carisma vocii lui la finalul fiecărei audiţii nu e treabă uşoară.
Recomandările noastre
