O reţetă-minune de bună-creştere, timiditate exagerată, teamă de exprimare sau câte puţin din fiecare duc la o cuminţenie ce iese din tiparele copilăriei şi care-i îngrijorează pe părinţi.

Auzim atât de rar despre copii prea cuminţi încât ne închipuim că vorbim despre o utopie. Totuşi, există părinţi ce-şi imploră copiii să vorbească neîntrebaţi şi tare, să se revolte, să se încăpăţâneze, să fie exuberanţi, să dea frâu liber emoţiilor ce le ţin ascunse. Copiii de acest fel sunt răbdători, înţelepţi, rezervaţi şi calculaţi, nu cer mai mult decât li se dă, nu contestă autoritatea părintelui, a educatorului ori a pro fesorului şi se exprimă în cuvinte puţine şi la obiect.

"Ce n-aş da să ştiu ce-i trece prin cap"

"Copil cuminte, răbdător, paşnic, mut" sunt cuvinte cu care Daniela îşi caracterizează fetiţa de şase ani. Copilul ei face ceea ce i se cere, aşteaptă cuminte oricât, nu ripostează, face totul într-un ritm lent, dar corect şi, ceea ce o îngrjorează cel mai mult pe mamă - nu comunică decât strictul necesar, deşi mama o încurajează şi o stimulează mereu.

"Nu înţeleg unde greşesc, nu sunt genul de părinte care să zică «nu comenta», «nu mă întrerupe ». Nici nu aş avea când să spun asta, pentru că nu vorbeşte. Nu ştiu dacă nu vorbeşte din timiditate sau din lipsa unor cunoştinţe. Nu ştiu dacă starea «Zen» e din interior sau din neştiinţă", sunt dilemele mamei.

"Când tace, şi tace mult, are o faţă gânditoare, dar care nu trădează nimic din ceea ce ar putea gândi. Dar ce nu aş da să ştiu ce-i trece prin cap în orele acelea!", mai spune ea.

"Nu ştiu dacă m-a întrebat de două ori «de ce»"

Pe de-o parte, mama micuţei este încântată de felul de a fi al fetiţei, mai ales că acest comportament îi face pe copii să se lipească de ea ca un magnet. Totodată însă este şi îngrijorată de faptul că la şcoală îi va fi greu păstrând aceeaşi atitudine. Iar temerile ei sporesc atunci când cunoscuţii ori profesorii de la cursurile sportive sau de artă la care merge copilul o întreabă: "De ce e atât de cuminte? Aţi dus-o la psiholog?".

În cazul multor copii, cuminţenia exagerată se instalează brusc, în urma unui eveniment care i-a marcat puternic. Fetiţa Danielei a fost însă întotdeauna aşa. "La fel era şi la trei ani. Putea să tacă şi trei ore; niciodată nu întreba nimic. Nu ştiu dacă m-a întrebat de două ori «de ce?»".

Pasivitatea, o calitate?

Până la vârsta de nouă ani, copiii nu înţeleg conceptul de "cuminte", explică psihologul Gina Bălan. Ei îşi însuşesc însă termenul raportându-l la cerinţele celor din jur, în special ale părinţilor, şi îi atribuie semnificaţii care nu corespund întotdeauna cu ceea ce aşteaptă, de fapt, părinţii. "«Să fii cuminte» venit din partea unui adult poate însemna pentru copil: să tacă, să nu facă nimic, să nu se mişte, să nu riposteze. În viziunea adultului, însă, e un îndemn să nu facă prostii, să nu deranjeze, să fie atent etc.", arată psihologul.

Ea precizează că ajung să fie "prea cuminţi" micuţii care au impresia că pasivitatea este o calitate pentru că au fost apreciaţi în momentele în care au tăcut sau nu sau mişcat.

Supuşi de tema pedepselor

O cuminţenie demnă de aprecieri este, fără îndoială, cea învăţată prin imitare de la părinţi. "Când e tratat cu respect şi vede în jur adulţi care se tratează cu respect, copilul copiază aceste comportamente şi îşi construieşte o conduită morală şi socială care poate fi numită cuminţenie", spune psihologul.

Problematică însă e situaţia în care copiii devin prea cuminţi doar pentru a se conforma şi pentru a evita critica, atunci când devin docili şi supuşi pentru a nu fi pedepsiţi, respinşi, de za probaţi. "În acest caz vorbim despre cuminţenie ca supunere, prin urmare nu poate fi vorba despre un comportament moral autentic", precizează specialistul.

Prin exemplul personal, prin joc şi situaţii ce generează emoţii pozitive, părinţii cu copii introvertiţi şi de o cuminţenie exemplară îi pot ajuta să fie mai îndrăzneţi, să aibă iniţiative, să-şi exprime opiniile, recomandă psihologul.

Cei ce se simt depăşiţi de situaţie pot cere ajutorul unui specialist în psihologia copilului sau al unui psihoterapeut de familie.

"Prin exemplul personal, prin joc şi situaţii ce generează emoţii pozitive, părinţii cu copii introvertiţi şi de o cuminţenie exemplară îi pot ajuta să fie mai îndrăzneţi." GINA BĂLAN, psiholog