Ce poate fi mai înviorător, într-o frumoasă dimineaţă de luni, după o lungă decuplare de realitate datorată absenţei fizice de pe meleaguri, decât să dai drumul la TV şi să vezi două dudui, de vârste nu esenţial diferite, dar aflate la capete diferite ale microfonului cu pămătuf, cum comunică empatic, prin onomatopei şi gestică, deoarece vorbirea aproximativă nu le prea ajută, pe subiectul reforma educaţiei.
Reporteriţa şi eleva, aflate în curtea şcolii la deschiderea anului, cad de acord fără mari dureri de cap pe următoarele teme fundamentale: în şcoala românească se învaţă prea mult, ca timp şi ca volum ce trebuie asimilat; se fac o grămadă de "chestii inutile mai târziu în viaţă", cum ar matematica şi fizica, când toată lumea ştie că mai nou totul e pe calculator; profesorii sunt rigizi şi cer memorare, nelăsând creativitatea juvenilă să se manifeste; Bacul se tot schimbă, de nu mai ştiu bieţii elevi dacă să memoreze paginile 5-13, ca anul trecut, sau 25-41, ca acum doi ani (doleanţă care nu-i tocmai în linie cu precedenta, dar trece neobservată); dacă profesorii ar fi mai bine plătiţi, curricula relaxată şi toaletele lună, toate aceste deficienţe ar dispărea.
Profesorii şi reprezentanţii lor sindicali cântă în acelaşi cor cu cele două dudui, deşi la o adică ei sunt cei care aplică metodele de predare criticate. În caz că diagnosticul ar fi corect, nu-i împiedică nimeni să schimbe pe ici, pe colo stilul la clasă, creând interes şi emulaţie, atâta cât se poate în condiţiile date, măcar la acele materii care nu intră pe calapodul rigid al examenelor naţionale. Dar pesemne că logica nu se predă la trainingurile de pedagogie şi leadership sindical, fiind înlocuită cu workshopuri de presentation skills, unde te învaţă cum să pui hobby-uri în infantilul CV tip Europass, legiferat de Parlamentul României acum câţiva ani, într-un heirup de un ridicol provincial.
Eu nu sunt pe de-a-ntregul convins de corectitudinea diagnosticului televizat (prea multă muncă ş.a.m.d.), care a ajuns un clişeu. Aşa că o să reiau o temă mai veche, dar din păcate mereu actuală - ori la începuturi de an şcolar, ori când se pune de o grevă, ori când aceste frumoase ocazii fuzionează în mod fructuos şi tradiţional-continental (vezi şi SENATUL EVZ: We don’t need no education...).
Mi se pare că problema e alta, anume că noi suntem pe cale să înlocuim o eroare cu altă eroare. Prima e şcoala comunistă: segregată, inechitabilă, cu standarde de predare stabilite pentru genii sau măcar familii superambiţiose şi cu resurse, ce cuprindea maxim 10% din cohorta de vârstă, în timp ce restul era abandonat în voia Domnului prin licee industriale unde se copia masiv la examene, ca să ne iasă statistica pe alfabetizare, în ideea ca măcar să înveţe "chestii utile" pentru o slujbă stabilă pe viaţă; sau în şcoli profesionale de-a dreptul dickensiene; sau în gimnazii rurale unde, cu profesorii în cap, toată lumea stătea pe câmp până în noiembrie ca să adune porumb putred în urma combinei.
Eroarea educaţională nouă, de extracţie vestică, post-1969, pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când acestea sunt apă de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în limbă de lemn, care diferă de cei de odinioară nu prin nivel, ci doar prin natura postindustrială a aspiraţiilor (job în comunicare, PR ş.a.m.d., că nu e loc pentru toată lumea ca reporter TV).
Educaţia reală e ceva diferit: ea se bazează pe o combinaţie subtilă între transmiterea de informaţii ("chestii utile în viaţă") şi formarea unui mod coerent şi raţional de a gândi (rolul matematicii, dar nu numai), astfel încât mintea persoanei să nu rămână la starea gelatinoasă originară şi ea să nu se mai contrazică singură de la o propoziţie la alta, cum vedem în jur. Cu alte cuvinte, educaţia nu e doar informativă, ci în primul rând formativă: de indivizi autonomi şi capabili să manevreze experienţa generaţiilor anterioare; de disciplină în muncă şi gândire critică. De unde şi umorul involuntar al situaţiei când un copil cu acest exerciţiu neîncheiat e pus să-şi dea cu părerea la TV despre ce e de folos şi ce nu în viaţă, iar adulţii din jur jubilează aprobator, ori pentru că au o agendă politică de împins, ori pentru că nu-i duce nici pe ei capul mai mult.
N-am soluţii pe moment privind gestionarea acestui delicat compromis între informare şi formare. Cum să premiem performanţa acelor cadre didactice care, ici şi colo, dau copiilor noştri educaţie la cel mai înalt nivel, comparabilă cu aceea din cele mai selecte şcoli din lume, dar ca hobby personal, nerecunoscute şi nerecompensate de sistem; şi cum să penalizăm lipsa ei. Cum să facem apoi să se înţeleagă că performanţa nu ţine de excelenţa unor vârfuri, rostul unui sistem naţional alimentat cu bani publici fiind să lucreze cu (1) elevul cu înzestrare obişnuită, care formează grosul, pe care să-l salte de la media 6 la 8, şi (2) grupurile special vulnerabile, pe care să le reţină cât mai mult în sistem şi să le urce de la 3 la 6. Superdotaţii şi familiile cu dare de mână se mai orientează şi pe cont propriu, n-au nevoie de mari strategii, doar să nu li se pună beţe în roate.
Ce ştiu însă este că nimic nu va ieşi dacă vom continua să facem demagogie, etalând mediocritatea şi confuzia ca model social şi consens de opinie. Şi dacă liderii din sectorul educaţie se exprimă exact la nivelul celor din sectorul crescătorilor de animale, deşi se presupune că la un moment dat în trecut primii i-au educat pe ultimii, nu invers.
Recomandările noastre
