În 1941, la Paris, Cioran înălţa o odă de iubire Franţei, întrevăzând însă şi semnele decăderii ei. Evenimentele recente conferă o stranie actualitate unei scrieri redactate în urmă cu şapte decenii.
În urma expulzării masive a romilor, Comisia Europeană de combaterea rasismului şi intoleranţei, organ al Consiliului Europei, a avertizat Franţa asupra riscului de stigmatizare a acestei etnii. O zi mai târziu, guvernul francez şi-a argumentat poziţiile, menţionând că nu a făcut decât să aplice legislaţia în vigoare.
De asemenea, a fost exprimată de către purtătorul de cuvânt al Palatului Matignon ideea că Franţa trebuie să poată primi fluxul imigraţiei, dar că simultan trebuie să rămână fermă pe poziţii când este vorba de imigraţia ilegală. Cât de măreaţă a fost Franţa! exclama aproape patetic scepticul Cioran în ultima scriere în limba română, intitulată ”Despre Franţa”, redactată la Paris în 1941. Era proaspăt sosit din Berlinul „brun” în Oraşul Lumină, ocupat deja de trupele naziste. Din capul locului, se angajează, idealist şi empatic, în favoarea Franţei, temporar învinse, înălţându-i (în eseul tradus anul trecut în franceză, publicat acum şi în germană) un imn, făcându-i o declaraţie de dragoste învăluită în melancolia indusă de amurgul unei civilizaţii. Cioran consideră totuşi admirabil şi încă nestins elanul inspirat de Franţa străinilor pe care i-a primit, transformându-i pe oamenii născuţi sub alte zări în sateliţii ei dinamici.
Citiţi mai multe pe Deutsche Welle.
Recomandările noastre
