Discuţia despre dosarul dispărut al lui Ion Iliescu a fost deviată în mod patologic într- una despre dosarul, deocamdată inexistent, al lui Traian Băsescu.

Fireşte, trecutul preşedintelui actual nu este şi nici nu trebuie să fie tabu. Datele "problemei Băsescu" sunt însă cu totul altele. Cu riscul asumat ca antibăsescienii-cu-orice preţ, ca şi cei de ocazie, să scormonească în argumentarea ce urmează pentru a găsi urmele unei conspiraţii "cotroceniste", să vedem care sunt faptele.

În anii "obsedantului deceniu", după ce şi-a terminat studiile la Moscova şi s-a întors în ţară, în 1954, Ion Iliescu a contribuit prin funcţiile deţinute în UTM, apoi UASCR, la prigoana împotriva studenţilor acuzaţi de solidarizare cu Revoluţia de la Budapesta.

În decembrie 1968, când deţinea funcţia de ministru al tineretului, a avut rolul esenţial în arestările şi exmatriculările ce au urmat unui colind studenţesc din ajunul Crăciunului, degenerat, prin confuzie, într-un protest anticomunist. După 1971, când a început să fie în dizgraţia lui Ceauşescu, Ion Iliescu a continuat să deţină funcţii importante, precum cea de prim-secretar la Iaşi. Din această poziţie, bunăoară, nu era deloc străin de manevrele Securităţii locale.

După Revoluţie, trecutul i-a fost cosmetizat cu zel, fie direct, prin prezentarea în cheie eroică a activităţii politice, fie indirect, prin ţinerea sub obroc a arhivelor. Fireşte, interesul de a nu şterge praful de pe dosare a fost aproape general la nivelul clasei politice, demonstrându-se că nici mari lideri de dreapta nu au rămas neatinşi de morbul colaboraţionismului.

Fostul preşedinte Ion Iliescu i-a avut însă cel mai aproape pe cei care deţineau lacătele arhivelor. Ioan Scurtu, şeful Arhivelor Naţionale în perioada 1992-1996 (perioadă în care au ajuns în această instituţie dosarele CC al UTC, preluate în decembrie 1989 fără niciun control de Armată) a fost luat după 2000 consilier la Cotroceni de către Iliescu, apoi director adjunct la Institutul Revoluţiei prezidat de acelaşi Iliescu.

Corneliu-Mihai Lungu, cel care i-a succedat în funcţie la Arhive lui Scurtu, s-a dovedit a fi şi el un apropiat al cercurilor social-democrate. În 2006, când experţii comisiei "Tismăneanu" erau ţinuţi la distanţă de majoritatea documentelor din arhiva CC al UTC, Lungu, ca director, citea şi xeroxa nestingherit dosarul de cadre al lui Iliescu, declarat oficial inexistent. Tot oficial, printr-un raport al noii conduceri, dosarul a fost apoi declarat dispărut. Acestea sunt, pe scurt, premisele discuţiei despre Iliescu.

Ce ştim însă despre Băsescu? Că este fiul unui fost militar, Dumitru Băsescu, că a absolvit în 1976 Institutul de Marină, că între 1981 şi 1987 a fost comandantul unei nave din flota comercială a României, iar apoi a făcut parte din reprezentanţa Navrom la Anvers, în Belgia.

În 1989 a devenit director general al Inspectoratului pentru Navigaţie Civilă în cadrul Ministerului Transporturilor, un fel de secretar de stat în ultimul cabinet comunist, condus de Constantin Dăscălescu.

Potrivit unor documente publicate de Mugur Ciuvică, Traian Băsescu ar fi fost recrutat în 1972, când era student la Marină, de Direcţia a IV-a, de Contrainformaţii Militare. Nu ar fi avut nume conspirativ şi legătura ar fi încetat în septembrie 1976.

Dosarul, după cum a raportat un arhivar superiorilor săi, ar fi fost transferat la Securitatea Constanţa în 1978 şi distrus în 1979, cu proces-verbal. S-a sperat că în arhiva fostei Direcţii a IV-a, ultima predată la CNSAS, într-o stare deplorabilă, s-ar putea găsi răspunsul la întrebările legate despre dosarul lui Băsescu, însă verdictul a fost unul favorabil preşedintelui.

Aşadar, punând faţă în faţă istoria celor două personaje, avem în cazul Iliescu mărturii şi multe documente, chiar dacă nu cele esenţiale, din dosarul de cadre, iar în cazul lui Băsescu nişte ipoteze, susţinute de câteva documente colaterale, care vorbesc despre distrugerea unui dosar.

Dincolo de trecutul, mai mult sau mai puţin maculat al celor doi preşedinţi postdecembrişti, între Ion Iliescu şi Traian Băsescu s-a impus totuşi o diferenţă majoră. Unul a ţinut închise cât de bine a putut arhivele, celălalt le-a deschis, cât de cât.

Ceea ce-i apropie acum, din nefericire, este eşecul legii lustraţiei, al cărei termen de ajustare la pretenţiile Curţii Constituţionale va expira curând. Dacă nu va exista o mobilizare generală, ultima speranţă a anticomunismului va fi îngropată astfel definitiv.