Aproape jumătate dintre români regretă prăbuşirea regimului comunist, iar un procent şi mai mare consideră că prezentul oferă condiţii de viaţă inferioare celor din 1989.

Datele sociologice, furnizate de un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, sunt perfect indiferente, precum acele seismografelor care înregistrează proporţiile matematice ale dezastrelor tectonice.

Cam aşa am ajuns să ne amintim de epoca dictaturii comuniste: în carnete de CEC, locuinţe repartizate din fondul de stat, invidii motivate egalitarist şi argumente ţinând de industrializare, leu forte şi datorie externă tinzând spre zero. Totul, la kilogram. Angro cu memorii trunchiate în abatorul democraţiei. În sacii de vinil e de găsit tot rumeguşul mistificator al ultimelor două decenii - s-au construit şcoli şi uzine, poduri şi şosele, blocuri şi destine.

Întrebi unul din doi români de libertatea de expresie, îţi dă în cap cu etica socialistă a muncii. Îi spui de Securitate, îţi aduce aminte de siguranţa locului de muncă. Îi baţi obrazul cu partidul, te plesneşte nervos cu scrupulozitatea politrucilor. Încerci să vorbeşti de cenuşiul cotidian, îşi aduce aminte de Stela Popescu şi Alexandru Arşinel.

Ajungi, exasperat, să muţi cu "megalomania lui Nicolae Ceauşescu", te face prost şi-ţi explică flegmatic că a fost un patriot trădat de lacheii din jurul său. Lacheii sunt, de fiecare dată, alţii. Unul din doi români a uitat că, acum două decenii, unul din cinci români avea carnet de membru PCR.

Adevărul e că am refuzat constant în ultimii douăzeci de ani să aflăm preţul plătit pentru rumeguşul cu care nostalgicii îşi ornează astăzi argumentele găunoase. În 2010, unul din doi români continuă să creadă că decontul real al facturii sociale din perioada comunistă a fost achitat integral prin efortul şi competenţa regimului. Sincer, nu-mi pot imagina o mai mare miopie istorică.

"Beneficiile" aflate la dispoziţia categoriilor muncitoare ale epocii sunt minciuna majoră a istoriei noastre recente. Care beneficii? Prestaţiile sociale precare? Alimentaţia raţională? Apartamentele de cincizeci de metri pătraţi? Cartierele prăfuite, al căror singur orizont era (şi este) şi mai mult beton? Locurile de muncă omniprezente cărora li se repartizau oameni, nu invers?

Criza economică actuală şi incompetenţa crasă a politicienilor români perindaţi la putere în ultimele două decenii nu pot fi o scuză. Alternativele nu se construiesc prin raportare la standarde minime.

Doar incapacitatea colectivă a românilor (şi a celor care i-au reprezentat la vârf) de a-şi imagina o societate şi câteva soluţii după 1989 au adus lucrurile în punctul în care aproape jumătate dintre conaţionali sunt convinşi că traiul sub dictatură era superior. Poate supravieţuirea era facilă: de bine, de rău, românii se descurcau.

Republica populară a mediocrilor premia pe toată lumea. Sau aproape pe toată lumea, din moment ce piatra de temelie a regimului a stat sub semnul întrebării "cum să luăm de la unii pentru a da poporului?". Tipul acesta de distribuţie a competenţelor şi beneficiilor face încă prozeliţi în România.

O ţară care vreme de patru decenii a construit comunismul cu mâinile a zeci de milioane de români, iar astăzi nu mai are niciun responsabil pentru dezastrul perioadei totalitare. Milioane de inocenţi. Milioane de nostalgici. Aici, valorile nu au căutare. Valabile sunt doar raţionamentele la kilogram. Furtul se cheamă naţionalizare, binele comun poartă numele de colectivizare, iar crimele sunt reacţia firească în faţa lăcomiei moşierilor.

Într-una din cărţile monumentale ale literaturii politice, "Gândirea captivă", polonezul Czeslaw Milosz scria despre minunata pastilă a filosofului mongol Murti-Bing, care oferea un tratament sigur împotriva abstracţiunilor, inhibând gândirea critică. Luând-o, omul ar fi devenit senin şi fericit. Pentru Milosz, metafora încerca să descrie traseul tragic al intelectualilor din spatele Cortinei de Fier. Dimensiunile dramei depăşesc însă destinele literaţilor.

Comunismul ţine încă prizonieră o întreagă generaţie. A arătat-o, la finele anului trecut, un studiu al Centrului de Cercetare Pew din Washington: peste 60% dintre români, unguri, ucraineni şi bulgari ar prefera revenirea comunismului. După toate datele, farmacia lui Murti-Bing nu s-a închis, de fapt, niciodată.