Ultimele două săptămâni ale proiectului "Oraşul de vis" lansat de www.evz.ro sunt dedicate Capitalei, oraş cu două milioane de locuitori şi cu tot atâtea poveşti care aşteaptă să fie descoperite.

În campania "Oraşul de vis", Bucureştiul intră ultimul în competiţia care va dezvălui unde e cel mai bine pentru a locui. Am parcurs deja 14 oraşe, cele mai mari din România, după numărul de locuitori, iar ultima oprire are loc în Capitală. Astăzi, vom descoperi trecutul celui mai mare oraş din România, iar de mâine vom începe o analiză minuţioasă care va arăta avantajele şi dezavantajele traiului în Bucureşti. Oraş cu buletin turco-francez

Mulţi călători străini care au ajuns pe meleagurile Bucureştiului au vorbit despre un oraş al constrastelor ce arată ba ca un sat, ba ca o capitală europeană. Identitatea oraşului de pe Dâmboviţa, de la arhitectură la moravuri şi obiceiuri, s-a construit treptat, printr-o îmbinare a moştenirii turceşti şi fanariote cu suflul modern adus de cultura franceză odată cu secolul al XIX-lea.

Înfăţişarea lipsită de unitate a devenit astfel o constantă a oraşului de pe Dâmboviţa, iar oamenii care l-au vizitat s-au grăbit să îl descrie precum un oraş aflat între Occident şi Orient, în care mizeria şi sărăcia stau alături de eleganţă şi rafinament.

                        „Singurul oraş care are elementul cel mai puternic                                                al unei ţării, clasa de mijloc”

În ciuda legendei ciobanului Bucur care ar fi întemeiat un oraş omonim, începuturile istoriei Bucureştiului se leagă de domnitorul Mircea cel Bătrân, care a construit pe malul de nord al Dâmboviţei, la sfârşitul secolului al XIV-lea, o fortăreaţă.

Vlad Ţepeş a fost cel care a început construirea Curţii Domneşti, iar oraşul a devenit în acea perioadă cea de-a doua reşedinţă a Ţării Româneşti, după cea de la Târgovişte.

În urmă cu 550 de ani, din cancelaria de la Curtea Veche, a fost emis actul în care apare pentru prima dată numele de Bucureşti. Prin hrisovul din 20 septembrie 1459, Vlad Ţepeş îi scutea de dări şi întărea dreptul de proprietate al unor locuitori.

Timp de mai bine de două secole, oraşul a fost o alternativă a Curţii Domneşti de la Târgovişte: abia în 1659, în vremea lui Gheorghe Ghica, el a devenit Capitala Ţării Româneşti. Deoarece vechea Curte Domnească se degradase, în 1775, domnul Alexandru Ipsilanti a construit în Dealul Spirii o altă reşedinţă, numită Curtea Nouă.

O altă schimbare în statutul oraşului apare în 1862 când, în urma unirii Principatelor realizate sub Alexandru Ioan Cuza, Bucureştiul devine Capitala României. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei care au susţinut ca oraşul de pe Dâmboviţa să devină capitală: „Oraşul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogăţiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populaţiune numeroasă”, enumera el avatajele oraşului din sudul ţării. „Bucurescii este apoi singurul oraş care are elementul cel mai puternic al unei ţării, clasa sau starea de mijloc”, mai spunea Kogălniceanu.

De la hanuri şi maidane, la neoclasicism şi eleganţă

În secolele XVII-XVIII, mai ales în timpul domnitorilor fanarioţi, Bucureştiul a fost un oraş cu înfăţişare orientală, cu străzi înguste, hanuri, pieţe, maidane şi ateliere în care meşteşugarii îşi vindeau marfa. Denumirile meseriilor au dat numele străzilor, păstrate până astăzi: Şelari, Şepcari, Băcani, Covaci (fierari) sau Gabroveni (cuţitari). Una dintre cele mai cunoscute străzi din Bucureşti era Lipscani, al cărei nume venea de la negustorii care aduceau mărfuri din Lipsca (Leipzig), pe care le desfăceau apoi pe strada numită şi Uliţa Mare.

Din lemn sau din cărămidă, hanurile erau depozite, dar şi locuinţe pentru călătorii aflaţi în trecere prin Bucureşti. Primii care au început să construiască hanuri au fost domnitorii, în secolul al XVII-lea, şi au fost urmaţi de boierii şi călugării ce voiau să strângă bani pentru biserici şi mănăstiri.

Este cazul mănăstirii Stavropoleos şi al bisericii lui Ghiorma Banul, amândouă aflate în apropierea unor hanuri care le susţineau economic. Însă cel mai vechi lăcaş de cult din Bucureşti care şi-a păstrat înfăţişarea iniţială este Biserica Domnească Buna Vestire de la Curtea Veche, ridicată de Mircea Ciobanul.

Însă nu numai arhitectura a fost influenţată de Orient: costumele boierilor, protocolul, felurile de mâncare şi de băutură - toate au fost modelate de obiceiurile turceşti şi greceşti.

Faţa Bucureştiului a început să se schimbe începând din secolul al XIX-lea. Şubrezite, hanurile au fost demoalte, unul câte unul, iar locul lor a fost luat de hoteluri şi de clădiri de influenţă occidentală, în stil neoclasic, neobaroc sau neogotic. La jumătatea secolului al XIX-lea, Parisul era locul spre care elitele române îşi îndreptau privirile, iar în Bucureşti au apărut multe clădiri construite de arhitecţi ai şcolii franceze.

Au apărut magistrale largi, s-au ridicat edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, s-au amenajat parcuri întinse. În perioada interbelică, datorită arhitecturii elegante şi a stilul de viaţă al elitei bucureştene, capitalei de pe Dâmboviţa i s-a spus „Micul Paris”.

Din păcate, în timpul resistematizării oraşului din perioada comunistă, multe dintre monumetele istorice ale Capitalei au fost demolate. Prima care a căzut a fost biserica Ienei, pe motiv că fusese afectată de cutremurul din 1977. Au urmat Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale şi Stadionul Republica, care au dispărut pentru a face loc unei construcţii-gigant: Casa Poporului.

Bucureşti, un oraş vulnerabil

De-a lungul timpului, populaţia Bucureştiului a avut de suferit din cauza incendiilor, a cutremurelor, a epidemiilor sau a foametei care urma unor perioade îndelungate de secetă.

Deoarece în mahalale casele erau construite din lemn şi erau acoperite cu şindrilă sau cu trestie, incendiile se răspândeau cu repreziciune. Cel mai puternic incendiu a fost cel din ziua de Paşti a anului 1847, care a fost stins abia după câteva săptămâni. După nenorocire, a fost înfiinţat serviciul de pompieri, până atunci cei care ajutau la stingerea incendiilor fiind voluntari.

Epidemiile de ciumă au fost şi ele destul de dese: în 1730, însuşi domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat a murit din cauza bolii. Însă epidemia care a rămas în istorie ca una dintre cele mai grave care s-a abătut asupra Bucureştiului a fost „ciuma lui Caragea”, din anul 1812. Epidemia s-a răspândit şi în restul ţării, iar în urma ei au murit 90.000 de oameni.

În modernitate, cutremurele au fost cele care au schimbat faţa Capitalei: în 1940 s-a prăbuşit cea mai înaltă construcţie de beton armat din România, blocul Carlton, iar cutremurul din 1977, care a făcut 1.424 de victime numai în Bucureşti, a distrus multe alte clădiri frumoase ale Capitalei, ca de exemplu blocul Dunărea.