Spuneam săptămâna trecută că singurul arbitru recunoscut al situaţiilor politice nearbitrabile a devenit Curtea Constituţională.

S-a ajuns la această situaţie prin forţa lucrurilor, dată de incapacitatea Constituţiei din 1992 de a furniza mecanisme clare de tranşare a conflictelor între puterile constituite, dar şi prin decizia actorilor combatanţi: aceştia s-au dovedit incapabili de a-şi gestiona conflictele, nesocotind criteriile moderaţiei şi regula practică a abţinerii de la escaladarea conflictului (ceea ce Edmund Burke numea "equality of restraint").

Pentru că au dorit escaladarea conflictului şi pentru că au vrut să triumfe fără rest asupra adversarului (două trăsături detestabile), actorii combatanţi şi-au pus toată puterea practică şi toată nădejdea politică în mâinile Curţii Constituţionale. Rezultatul este intrarea în lumea politicii a caracterului discreţionar şi non-negociabil al deciziilor Curţii.

Dacă actorii politici au vrut să manipuleze Curtea în folosul lor partizan, au reuşit, însă doar parţial. Ceea ce au reuşit integral este să găsească lumii politice un stăpân: unul redutabil, care, deşi poate fi influenţat (prin politizarea Curţii), nu poate fi contrazis (deciziile Curţii Constituţionale fiind definitive în sens absolut).

Curtea Constituţională a înţeles perfect şi ocazia oferită, şi noua putere conferită. Şi a dovedit în scurt timp că îndrăzneşte în forţă acolo unde alte puteri constituţionale s-au mulţumit să intervină timid. Nu doar că a arbitrat între preşedinte şi premier, nu doar că a decis care abuz parlamentar e "constituţional" şi care nu, mai mult, Curtea Constituţională a îndrăznit să desfiinţeze instituţii, ceea ce reprezintă o noutate absolută. Şi nu orice fel de instituţii, ci instituţii ale statului care, gestionau, în beneficiul celor fără de putere (societatea), controlul averilor demnitarilor şi memoria fărădelegilor fostei securităţi.

ANI şi CNSAS sunt două dintre victimele Curţii Constituţionale, de care toată lumea avea nevoie şi pe care, totuşi, nimeni nu le-a plâns. Faptul că parlamentul a acceptat, preşedintele a înghiţit, societatea a tăcut, iar guvernul s-a acomodat dovedeşte că nici o putere nu contestă în acest moment noul rol politic discreţionar asumat de Curtea Constituţională.

Teza mea este următoarea: fireşte, accept pentru Curtea Constituţională rolul de cenzor al constituţionalităţii legilor; dar mi se pare un abuz extinderea atribuţiilor sale la cvasi-totalitatea conflictelor politice, precum şi la hotărârea drepturilor salariale ale anumitor categorii (privilegiate).

Desfiinţarea ANI prin decizia Curţii Constituţionale a fost un scandal. Societatea s-a pliat, pentru că noi toţi trăim sub psihoza necesităţii de a accepta fără crâcnire toate decretele Curţii. Scandalul desfiinţării ANI a fost imediat transformat de parlamentari într-un abuz calificat, prin modificarea legii de funcţionare a Agenţiei în aşa fel încât eventualele minciuni ale demnitarilor privitoare la averile lor să nu mai poată fi nici demascate, nici penalizate.

Ucigând o instituţie care funcţiona exclusiv în beneficiul societăţii, Curtea Constituţională a arătat că agenda sa diferă de a acesteia. Căci nimic din arbitrarea unui conflict cu miză constituţională nu s-a aflat la originea desfiinţării ANI: singurul scop a fost protejarea legală a posibilelor abuzuri ale demnitarilor. Că argumentul invocat de Curte în sprijinul deciziei de a desfiinţa CNSAS după opt ani de funcţionare legală (!) era la fel de fals ca argumentul desfiinţării ANI rezultă imediat din examinarea sumară a deciziilor sale anterioare, care, toate, au respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de diverşi împotriva Legii 187/1999, în baza căreia fusese înfiinţat şi funcţiona CNSAS.

Este vorba de opt decizii (Nr. 203/29.11.1999, Nr. 162/22.03.2005, Nr. 443/15.09.2005, Nr. 465/20.09.2005, Nr. 793/09.11.2006, Nr. 218/13.03.2007, Nr. 550/07.06.2007), care pot fi rezumate în esenţă prin următoarea frază desprinsă din Decizia 218 din 2007: "Legea nr. 187/1999 NU instituie […] vreo formă de răspundere juridică".

Or, opt luni mai târziu, la 30.01.2008, aceeaşi Curte, cu aceeaşi componenţă, afirmă în decizia Nr. 51 (prin care desfiinţa CNSAS), ca răspuns la excepţia invocată de Dan Voiculescu, că "legea [nr. 187/1999] creează premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă".

În opt luni interpretarea asupra aceleiaşi legi se modifică de la afirmaţie la negaţie; constantă rămâne puterea deciziei, care e absolută. Frapantă mi se pare contrazicerea Curţii în două decizii succesive, fapt care sugerează caracterul juridic incontrolabil al acţiunii sale.

Dacă ne uităm la provenienţa şi funcţia persoanelor care au atacat legea decons pirării, obţinem următorul tablou: magistraţii Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie (prin votul unanim al celor 47 de membri prezenţi, din totalul de 60 membri ai CSJ), şase foşti ofiţeri de securitate (dintre care unul fusese şef SIPA, Ministerul Justiţiei) şi un fost informator. Ne putem astfel face o idee asupra zonei sociale şi profesionale căreia Curtea Constituţională îi oferă protecţia sa abuzivă.

Concluzia mea este că mulţumită impreciziilor constituţiei şi lipsei de măsură (şi de caracter) a luptei dintre politicieni, societatea noastră s-a trezit pe cap cu o instanţă politicojuridică deopotrivă infailibilă, incontrolabilă şi arbitrară.

Uneori, această instanţă discreţionară decide corect (există numeroase exemple); alteori, în directă contrazicere cu alte decizii ale sale, decide nu doar strâmb, ci şi strigător la cer de strâmb (desfiinţarea ANI).

Dincolo de erori, însă, rămâne o chestiune de principiu: asumarea de către Curtea Constituţională a unui rol politic în zone care trebuie să rămână politice sau doar profesionale (salarizarea anumitor categorii privilegiate).