Jucăria Spaniei funcţionează aşa de frumos că ţi-e şi frică să nu se strice pe parcursul sărbătorii sud-africane, care programează mâine primul fluier oficial.
Cine a văzut amicalul cu cele şase goluri îndesate în plasa polonezilor a putut savura fotbalul onomatopeic al momentului.
Totul pare simplu când ibericii dau drumul moriştii tiki-taka, pasele iuţi şi scurte care îi derutează pe adversari şi îi pun la grea încercare pe graficienii ziarelor. Parcă şi uiţi că la Mondialul de anul acesta mai sunt şi ritmuri de samba ori de tangou. Doar de dragul jocului, vă propun să vă gândiţi cam ce ar fi scris presa română despre naţională dacă era campioană europeană; îi avea în lot pe Fabregas, Pedro, Villa sau Torres; desena seducător ca naţionala lui Vicente Del Bosque în ultimul test dinaintea plecării spre turneul final al Mondialului.
Evident, epuizam toate superlativele şi umpleam limba română de neologisme care să ilustreze mândria că suntem atât de buni. În mijloacele de informare în masă din Spania, lucrurile stau altfel, dacă îngăduiţi concesia faţă de cei care observă că ei au nu numai fotbal, ci şi o presă, să zicem aşa, mai în vogă. „Marca” scrie negru pe alb că, pentru mulţi, naţionala spaniolă ar putea fi unica bucurie într-un an dur.
Şi mai remarcă un lucru interesant: că fotbaliştii „roşii” reprezintă unul dintre pu ţinele elemente de unitate ale poporului spaniol. Sigur că traducând enunţul pe malurile Dâmboviţei vom constata că acest factor de coeziune ne lipseşte, mai ales din pricina rezultatelor - nu faci zid în jurul unei echipe care mai mult pierde decât câştigă şi are selecţioneri la fel de mulţi ca purtătorii de pantaloni.
Ce ar fi de reţinut e că poţi să te hrăneşti cu iluzii fotbalistice, dar nu e totul. Sau, în orice caz, nu când stai cu orele la coadă în faţa oficiului forţelor de muncă din cartierul madrilen Moratalaz şi rămâi cu buza umflată, tânăr ori vârstnic, indigen sau emigrant.