Poate ajunge reprezentativa de fotbal a României mai jos de atât? Întrucât pe destule uliţe ale satului global patriotismul a ajuns să fie direct proporţional cu ataşamentul faţă de echipa naţională, indiferent dacă aceasta zburdă sau se târăşte, suntem ispitiţi să negăm.

Dar asta ar însemna un verdict dat în pripă, ţinând cont de faptul că mâine mai jucăm un amical, cu Honduras, o echipă calificată la Cupa Mondială, al cărei turneu final începe săptămâna viitoare fără noi.

Se impune o recapitulare: nu mai batem pe nimeni, relaţiile de joc sunt inexistente, gafează chiar şi puţinii „stranieri” de nădejde aduşi la lot, campionatul intern a fost câştigat de o echipă care nu poate furniza titulari la naţională şi, în general, la nicio naţională, cel mai valoros fotbalist e suspendat, iar când îi va trece, va rămâne, oricum, neconvocat de actualul selecţioner.

Ca amănunte de culoare, adăugaţi că Federaţia Română de Fotbal a abandonat un brand asociat perioadelor de succes, galbenul, în favoarea unei cromatici impuse de sponsor (culmea, miercuri, când trebuia să jucăm în roşu fiindcă Macedonia era în alb, am revenit la galben de nu se mai deosebea om de persoană!).

Nu în ultimul rând, nu se mai repede nimeni să cumpere drepturile de televizare ale meciurilor naţionalei, aşa că aceasta a ajuns să se vadă la un post de nişă fără acoperire naţională, de unde şi o audienţă pe care o poate întrece orice post muzical care alternează folclorul cu manelele.

Ţinut în braţe de federalul Lupescu, cel care i-ar prelungi contractul selecţionerului pe motiv că acesta din urmă e pasionat de fotbal (?!), Răzvan Lucescu e o mare dezamăgire. Când spune „orice aş face, nu ne iese!”, micul Lucescu se descalifică. Aşa cum a făcut-o şi când a mărturisit că ştia de la tatăl său că urma să ia bătaie de la Ucraina cu complicitatea arbitrilor, veche obsesie de familie, de parcă rezultatul era cel mai important într-un test.

Răzvan Lucescu e victima perfectă: pierde cu 5-0; crede în himere, ca Roman şi Florescu, ignorând însă presa care i-a propus pe Forin Costea, Stancu, Mureşan, Alexa sau chiar Torje. Lucescu Jr. e ca Boc: e pus să gestioneze un dezastru şi nu lasă deloc impresia că ar şti cum săl depăşească. Dar, tot ca Boc, în acest context ar fi extrem de complicat dacă ar pleca! Un antrenor tânăr căruia i s-a încredinţat un obiectiv trebuie lăsat să încerce să-l atingă.

În plus, decizia de a nu-l convoca pe Mutu relevă tărie de caracter şi lipsa de apetit pentru compromisuri. De fapt, de aici i se trag cele mai vehemente critici: fraţii Becali, protectori deloc dezinteresaţi ai „Briliantului” naţional, fac pe dracu-n patru pentru a-l denigra pe selecţionerul, antrenorul, omul Răzvan Lucescu.

A-l îndepărta acum pe antrenor ar însemna să li se dea apă la moară acestor contestatari meschini. Ei îi vor înapoi la naţională pe Mutu, mai slab şi mai curat, şi pe Hagi la timonă, deşi experienţa precedentă de selecţioner a celui mai marcant om de fotbal român din toate timpurile a fost concludentă.

Pe lângă selecţioner, mai e echipa. Această echipă de fapt nu există. Sunt doar nişte fotbalişti care au dreptate să se întrebe ce are lumea cu ei, dar se înşală amarnic atunci când se suie în turnul aroganţei şi cer să nu fie judecaţi decât de cei care au dat cu şutul în minge. Şi mai sunt şi mijloacele de informare în masă, pe care Răzvan Lucescu le-a cântărit din priviri şi le-a aruncat pe tarabă stabilindu-le preţul: presa sportivă e de doi lei.

Microbiştii ar putea să constate că tot ce e legat de fotbal ar valora nu mai mult de doi lei, incluzând în tranzacţie selecţionerul, echipa şi presa. Dar cine să preia acest apetisant pachet? Handbalul, sportul pe echipă la care mai obţinem performanţe? Gimnastica la care s-au întors Bellu şi Bitang după ce federaţia i-a spus lui Forminte că îi va fi greu fără el, dar chiar vrea să vadă cum e cât mai repede cu putinţă?

Serios vorbind, naţionala de fotbal a României e într-un impas din care va ieşi doar când un antrenor deloc rău va demonstra că îi vine bine şi costumul de selecţioner, echipa - că îşi cunoaşte lungul nasului, iar presa, că manifestă răbdare. Chiar dacă, în vremuri prea grăbite, pacienţa pare de ocară.