Marrakech. Ziua patru. Promiteam să revin cu o poveste legată de excursia cu balonul. A meritat. Așa că vă povestesc tot.

Ne-am trezit toți dis-de dimineață, la 07.45 veneau mașinile să ne ia, am mâncat ceva pe fugă și am plecat. Frig, 4 grade și întuneric. Cartierul de-abia se dezmeticea. Era o singură tarabă animată, care servea micul dejun tipic marocan: ouă fierte și clătite. Patru sau cinci stăteau deja la coadă. 

Drum lung, ne-a luat vreo oră, speram să prindem răsăritul, dar nu am avut norocul ăsta. Oricum imediat ce ne-am urcat în balon, 12 persoane, a început una din cele mai frumoase experiențe. Soarele răsărea după munții Atlas, acoperiți cu zăpadă, era mult mai cald în aer decât la sol, nu simțeam nici cel mai mic disconfort. Părea că e ceva natural, un zbor în care urcai și coborai, în funcție de curenții de aer. Orașul Marrakech se vedea foarte clar, iar imaginea altor 4 baloane în aer, dădea un sentiment de poveste. Mi-am adus aminte de Jules Verne, dar am ținut ideea pentru mine. Mai ales că acolo nu era totul într-un registru optimist. 

Am ajuns la 1100 de metri, părea că poate mai mult. L-am întrebat pe pilot, un băiat care vorbea o franceză excelentă, deși era rus, cât de sus se poate duce. 3.000 de metri mi-a zis, fără mască de oxigen, în concursuri se ating și plafoane de peste 6.000 de metri.

Noi fiind cu copii ne-am mulțumit cu ce ni s-a dat. Mai ales că și ei erau fascinați să vadă pământul de sus, iar diferența între 1000 și 3000 de metri face ca lucrurile să pară mult mai mici. Au trecut 45 de minute ca și când nu ar fi fost, iar aterizarea a fost extrem de lină. Așa că tot ce auzisem despre călătoria cu balonul a fost șters cu buretele și am adăugat un capitol nou. 

Înapoi pe pământ am avut parte de inevitabila călătorie cu cămilele, bineînțeles spre deliciul copiilor. Singura defecțiune a fost la cămila care i s-a repartizat lui Bimbo care s-a ridicat din două încercări. Motivul este ușor de ghicit, dar vreau să vă spun că face eforturi să ajungă la două cifre. De aceea noi l-am încurajat. Mai ales că nu vrem să-l supărăm pentru că are câteva povești fascinante despre Marrakech. Una din ele o să vi-o povestesc mâine. 

Este despre o călătorie în deșert, de Crăciun, unde s-au trezit fără nici un gram de alcool, situație remediată într-un mod inedit. Dar nu vă dau mai multe amănunte că stric povestea. Însă vă pun aceeași întrebare pe care ne-a pus el: Cât credeți că poate costa o excursie în deșert de trei zile/două nopți, mers cu mașina 1700 de kilometri, două ore cu cămila, peste 20 de obiective vizitate, masă de Crăciun într-un cort berber? Noi n-am reușit să ghicim, așa că vă lansez provocarea: Cât costă? Cel care dă răspunsul într-o marjă de plus/minus 10 la sută are de la mine un premiu. 

Dacă v-ați întrebat cum se stă cu alcoolul în Maroc, răspunsul este că foarte bine. La majoritatea restaurantelor găsești vin local, mai convenabil ca preț, iar dacă vrei ceva mai scump, ai posibilitatea să alegi, sau te duci la Carrefour. O altă lecție pe care am învățat-o pentru data viitoare este să nu mănânci friptură de vită în Marrakech. Bimbo mă avertizase, spunându-mi că de 10 ani nu a reușit să găsească un restaurant în care să mănânce o vită suculentă, dar ajungând într-un resort de golf extraordinar de luxos, PalmGolf, am comandat cu inocența europeanului.

Ceea ce a venit, deși era o friptură făcută în sânge, nu avea legătură decât cu o talpă mai groasă. De fapt, vita marocană este extrem de ațoasă, animalele neavând ce să mânânce prin deșert. Așa că trebuie să vă mulțumiți cu friptura de miel sau de berbecuț. Sau pește. 

O mică paranteză. Marocul este o destinație bună pentru jucătorii de golf, având vreo 60 de circuite și cluburi, numai în Marrakech fiind vereo 18. Cel la care am fost noi, proiectat de un arhitect celebru este considerat unul din cele mai frumoase din Africa. Adevărul că acolo totul respiră bogăție.

Revenind la mâncare, pe lângă frigăruile mâncate într-o bodegă populară, de care v-am vorbit ieri, experiența mea destul de limitată, deocamdată, mă face să vă recomand Le Salama. Un restaurant excelent, cu o vedere superbă la apus, cu o pulpă de miel caramelizată de excepție, iar prețurile acceptabile. 400 de euro pentru 12 persoane, cu foarte multă mâncare, cred că au fost pe lângă antreuri, vreo 9 feluri de couscous, miel, berbecuț, tajina și ceva vin, cred că pare rezonabil pentru un bucureștean. Fără vin ieșeam la jumătate.

Să nu uit, au apărut și dansatoarele, care imediat au pus ochii pe Carolina. Balerină cum o știu a început să danseze, imediat au pus-o pe masă, de ziceai că-i din program. O englezoaică, tip 5 stele plus, cu bărbatul ei se uitau la Monica mai să o mânânce. Cum de lasă copilul să se distreze așa? Noroc că nu eram în Norvegia că aveam de-a face cu Barnevernetul imediat. Ca atare i-am ignorat și ne-am distrat în continuare. 

Spre seară, ne-am luat mașinile și ne-am plimbat. Am uitat să vă mai spun ceva. Am închiriat o Dacie. Este mașina marocanului de rând, ca și majoritatea taxiurilor. Să mai spui că nu există globalizare!

Mâine povestea lui Bimbo, românul care trăiește de zece ani în Marrakech.