Cu el nu ştii cum să procedezi. Cu ce să începi. De unde să-l apuci, de partea „lemnoasasă” sau de partea „fer-oasă”, precum cosorul lui Moceanu, care „a fost inventat de… Moceanu”!

Cu el nu ştii cum să procedezi. Cu ce să începi. De unde să-l apuci, de partea „lemnoasasă” sau de partea „fer-oasă”, precum cosorul lui Moceanu, care „a fost inventat de… Moceanu”! 

Veşnicul oştean credincios al agriculturii (până la revoluţie, a fost adjunct de şef de secţie Agricultură, la Comitetul Judeţean Mehedinţi al PCR: „făceam multe înainte de 1989… Am făcut ceea ce mi s-a dictat”!) este atât de bogat şi de profund în sentinţe memorabile, încât – am scris undeva – ar fi bine ca toate aceste platitudini, toate poncifele, toate eşapările minţii sale împăienjenite să fie strânse într-un fel de „carte de învăţătură”, care să fie distribuită tuturor românilor cu drept de vot, cu o săptămână înainte de oricare alegeri.

Pentru că la el, forţele malefice ale smintelii genuine se manifestă copios, în toată splendoarea lor, astfel că inepţia pare că atinge sublimul cathartic. De aceea, opinia mea este că ar trebui ori împăiat, ori ADN-ul lui păstrat în eprubetă. Ca amintire peste veacuri.

Larma din capul lui, huietul, balamucul şi scandalul sinapselor ce se-ncalecă tot timpul ar umple, cum spuneam, o cărţulie, precum cea a lui Mao, pe care s-o purtăm la butonieră, agăţată cu un fir roşu (ah! firul roşu… firul roşu ce străbate de la cap la coadă epopeea durerii acestui popor, parcă însemnat cu „fierul roşu”!). Şi, când avem o nelămurire sau vrem să aflăm o noutate despre ceva, hop! deschidem la pagina cutare şi ne adăpăm numaidecât.

De pildă, când plouă: „Urmărim cu îngrijorare și preocupare fenomenele meteo din ultimele zile. Ne bucură faptul că ploile au cuprins toată țara pentru că solul și plantele au nevoie de apă, dar ne întristează aceste fenomene extreme.” Sau, când filosofia o ia înaintea agriculturii: „Trebuie sa preiei cu dibăcie conexiunea factorială, dar mai cu seamă să detaşezi cu puterea de percepţie direcţiile de acţiune”.

Sau, când are anxietăţi dure: „Sper că mintea să mă țină în stare să nu fac greșeli.” Sau, când timpul nu mai are răbdare: „Putem să discutăm o zi întreagă despre agricultură, dar timpul nu e decât o fază cînd oamenii se adună să vorbească despre viitorul lor”. Sau, când spune apăsat lucrurilor pe nume: „Sunt zone unde ţăranii sunt mai mulţi bogaţi şi sunt zone unde ţăranii săraci sunt mai mulţi”. El nu poate trăi decât în confuzie. Mediul lui aerob este absurdul.

Robert Turcescu îşi aminteşte cu umor de o emisiune „100%”, în care indimenticabilul nostru erou era invitat şi, pe timpul căreia, acesta nu l-a scos din „domnu’ Tucă!”. „Mi-am pus etichetă la buzunarul cămăşii, i-am atras atenţia de câteva ori că mă cheamă Turcescu, degeaba. Nimic!”… Vă daţi seama că aici nu mai e comèdie de bâlci, nici măcar commedia dell’arte. E curat Ionesco!

Ultima idee ce-i cutreieră sprintenă răzoarele minţii este oaia. Şi are atâta aplecare spre dânsa, atâta pasiune, atâta dragoste şi atâta condescendenţă („oaia are dorinţa de a fi înţeleasă de toţi” – clamează el milostiv), încât poate juca lesne în rolul ciobănaşului din „Mioriţa”.

Căzut pe două gânduri. Privind în perspectivă istorică, el spune aşa de frumos: „Oaia a unit generaţii, oaia a descoperit muntele şi a populat muntele. Oaia a dat mâncare şi ne-a îmbrăcat, oaia a dezvoltat industria lânii, oaia a creat localităţi, a generat comune” etc.

Delirul ultra-ovin, obsesiile sale clar psihanalizabile mă determină să cred că el a avut o copilărie complicată. Impregnată de inconfundabilul miros al domeniului. Poate în dosul stânii, poate în procesul transhumanţei, poate la piaţă cu brânza pe tarabă (altminteri, activităţi stimabile!).

Fără să-i rănim suficienţa briliantă, poate însă că sufletul său s-a întrupat într-o oaie. Iar produsele sufletului său sunt, fireşte, chiar cele rămase în urma ei. De aceea, amintirile lui nu sunt altceva, în esenţa lor (mă rog...!), decât tradiţionalele damfuri ale oii. Vorba doamnei George Sand, care în mod sigur nu s-a gândit la personajul nostru naţional: „Le souvenir est le parfum de l’âme.”