Îi invidiez foarte mult pe oamenii care sunt liniştiţi din partea lui Dumnezeu, care întâmpină Crăciunul aşa cum se cade el întâmpinat, cu lumină în suflete. Cu bucurie, cu dragoste de semeni. Care sunt buni creştini cu modestie şi moderaţie, aşa cum sunt buni cetăţeni, buni părinţi, oameni buni, în general.
Îmi plac nespus de mult aceşti oameni. Mai mult chiar, îi invidiez până şi pe cei răi care aşteaptă cu bucurie Crăciunul. Chiar dacă au fost ticăloşi tot anul, dacă în ziua aceasta boltită ca o biserică îşi aduc degetele împreunate pe frunte, pe piept şi pe umeri, cu naturaleţea cu care vorbesc sau umblă, ei arată prin asta că sunt în Dumnezeu şi că Dumnezeu este în ei, strălucind ca un bob de briliant pe catifeaua neagră a păcatelor lor. Eu n-am ştiut să-mi fac cruce până după vârsta de treizeci de ani.
Când se apropie Crăciunul, devin neliniştit şi nervos ca în faţa unui examen. Mai mult, ca un analfabet în faţa unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în faţa unui examen de care depind sufletul şi viaţa lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci ştie că nu va înţelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălţime nemăsurată, nu-i vor înţelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile. În Ajun bag aspiratorul, fac cumpărături, mă fâţâi pe la bucătărie ajutând la sărmăluţe şi la friptură, apoi după-amiaza împodobim pomul de Crăciun. Şi cinăm, îmbrăcaţi de gală, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde după globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau înconjor, mai mult ca-n orice altă zi a anului, nesfârşitei cetăţi a lui Dumnezeu, căutând un pod care să nu fie ridicat şi o poartă neferecată. Strig: "Doamne, ajută necredinţei mele!", dar ştiu că nu voi fi ajutat, pentru că nu ştiu ce-nsemnă credinţa, credinţa fără de îndoială. De la treizeci de ani citesc şi recitesc Biblia, în fiecare zi a vieţii mele. N-o citesc ca pe-o carte, ci ca pe-o hartă. Dar cum poţi şti cum trebuie să ţii o carte dacă nu cunoşti literele? Şi cum să ajungi unde te trimite o hartă dacă nu ştii nici măcar punctele cardinale?
Se spune că unii copii orfani, care-au trăit în creşe primii ani din viaţă, cu care nu s-a vorbit şi cărora nu li s-a arătat afecţiune, rămân sărăciţi sufleteşte pentru totdeauna: infirmi moral, infirmi emoţional, incapabili de empatie şi de iubire. Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată "Înger, îngeraşul meu", îngenunchiat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creştine. La mine n-a venit niciodată Moş Crăciun. Din primii ani de viaţă am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii şi Isus însuşi sunt născociri băbeşti, că preoţii sunt nişte trântori. Există poate în sufletul sau în trupul nostru un organ deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu în noi, din fragedă copilărie, "o dată cu laptele supt de la mama", cum se zice. Dacă trec anii şi nimeni nu stropeşte sămânţa aceasta cât un bob de muştar, ea se va chirci şi va muri. Aşa cum copiii crescuţi de lupi nu vor mai vorbi niciodată, cel crescut fără rugăciune şi fără sentiment religios nu va mai fi niciodată un credincios adevărat. Mă simt şi eu un copil- lup al lui Dumnezeu.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu poţi asedia cetatea lui Dumnezeu. Ca să fii în ea, trebuie să te fi născut în ea. Pot mişca propria mea mână, pentru că ea face parte din corpul meu. Nu ştiu cum fac să o mişc, dar ştiu că ea ascultă şi se mişcă. Nu vei putea clinti altfel, prin pură voinţă, nici un cocoloş de hârtie, pentru că el nu este în tine. Asta înseamnă, poate, credinţa. O astfel de credinţă trebuie să ai ca "să muţi munţii din loc": ei trebuie să fie în corpul tău, legaţi de voinţa ta. Fără să fii în Dumnezeu, şi Dumnezeu în tine, nu poate exista credinţă adevărată. Băieţelul meu îşi spune rugăciunea, seara, cu mama lui. El nu va fi orfan, nici copil-lup.
Slavă Domnului, el s-a născut în cetate şi va creşte o dată cu ea. În ochii lui frumoşi nu există vreo îndoială. El a moştenit lumea, pe care tatăl lui o tot caută unde nu poate fi. În el, organul Dumnezeirii e la fel de prosper şi activ ca toate celelalte organe ale trupuşorului său. Dacă va vrea Dumnezeu, băiatul meu are toate şansele să ajungă un om întreg.
Recomandările noastre
