A început să cânte la 17 ani, la chitara cumpărată de mama sa după multe rugăminţi. La vârsta aceea, mintea îi era deja plină de muzică, solo-uri întregi din piesele rock. Repeta pe întuneric, într-un subsol, după orele de şcoală. Erau anii când se năştea trupa Iris.

Ion "Nuţu" Olteanu trăieşte de două decenii în Suedia. În urmă cu mai bine de 30 de ani a înfiinţat Iris, iar apoi a cântat la Roşu şi Negru şi la Holograf. Acum predă chitara la o şcoală din ţara de adopţie şi vorbeşte în exclusivitate despre anii de tinereţe, când muzica îi luase deja în stăpânire sufletul. "Aveam foarte multă muzică în minte" Era deja dependent de muzică, iar chitara a fost instrumentul prin care a ajuns mai aproape de fericire. "Eram în al nouălea cer. Ulterior am vândut-o şi am cumpărat o chitară Yamaha, mult mai bună", îşi aminteşte el. Primele acorduri le-a învăţat de la prieteni, dar a urmat cursuri şi la Şcoala Populară de Arte. "Mi-a prins bine, dar nu prea avea legătură cu ce voiam eu, cu rockul, blues-ul". "Pentru mine, muzica a devenit ca un drog, înainte de a-mi cumpăra o chitară, pentru că înainte să ating pentru prima oară o chitară aveam foarte multă muzică adunată în minte", spune el. "Acesta e cel mai bun început: să asculţi foarte multă muzică şi să intri cât mai mult în detalii. Eu aş fi putut să fredonez solo-uri întregi de Jimmy Hendrix, Ritchie Blackmore, toţi chitariştii mari. După ce mi-am cumpărat chitara, totul a fost să scot ce am avut eu în minte, frazele acestea muzicale şi să le cânt pe chitară". Îi era greu să interpreteze un cântec de la cap la coadă, dar repeta frazele muzicale până ce acestea îi ieşeau aşa cum îşi dorea. "E ca şi cum ai învăţa să vorbeşti", afirmă el. "Aşa a început…" "La patru, cinci ani de când mi-am luat chitara, am dat primul concert cu Iris. Totul a mers foarte repede, dar cântam foarte multe ore pe zi. Devenise o competiţie între mine şi Emil Lechinţeanu, colegul meu de bancă. Aşa a început Iris. Emil se ducea acasă şi cânta toată ziua şi toată noaptea, uneori", mărturiseşte el. În România acelor ani, nu era însă uşor să cânţi rock. Trupele găseau cu greu locuri în care să repete, iar viitorul Iris n-a făcut excepţie. "Întotdeauna ajungeai pe la subsoluri, altfel deranjai. Eram într-o cameră unde nu exista niciun fel de geam, aşa că, dacă stingeai lumina, se făcea o beznă în care nu se vedea absolut nimic. Într-o bună zi, am atins comutatorul şi totul s-a făcut negru. Atunci mi-a venit ideea de a încerca să cântăm pe întuneric. Asta iarăşi ne-a ajutat. La început suna destul de jalnic, dar, după câteva ore, deja găseam foarte bine notele, iar acest lucru ne-a făcut să ne dezvoltăm şi alte simţuri, să ascultăm mai bine ce facem", spune Olteanu. "Toate au suflet" Îşi aduce aminte că magazinul de unde şi-a cumpărat prima chitară era vizavi de Piaţa Sf. Gheorghe din Bucureşti. "Acolo, în vitrină, era o chitară românească. O tot rugam pe mama mea: <aş>. Aşa a început aventura rock. Nu eram foarte tânăr. Cred că aveam vreo 17 ani", povesteşte muzicianul. Vârsta era "înaintată", spune Olteanu, prin comparaţie cu elevii de opt, nouă ani pe care îi învaţă acum să cânte la chitară, în Suedia. A avut primul Fender Stratocaster (aceeaşi "marcă" de chitară pe care postul de radio Rock FM o va dărui unui ascultător pe 23 decembrie, în cadrul unei campanii), abia în perioada Holograf. "Clapton, Hendrix, Ritchie Blackmore, Stevie Ray Vaughan - toţi au cântat pe Fender Stratocaster" spune el, adăugând: "Acum am o grămadă de chitare şi toate au suflet". Şi destăinuind: "După atâţia ani, eu nu m-am gândit nici o clipă cum ar fi fost dacă eu aş fi făcut altceva. Sunt un om fericit că am <atins> chitara şi că a rămas <lipită> de mine!".