În general, totul seamănă, chiar şi lucrurile fără legătură unele cu altele.
Călătoriile sunt făcute şi pentru a găsi asemănări care fac lumea noastră foarte mică. De exemplu, e posibil ca văzând Himalaya să-ţi aduci aminte de Bucegi. Iar în Italia, să-ţi aduci aminte de un restaurant din Oradea. Nu e numai globalizarea de vină, în aceste kestii profund atemporale chiar nu are nicio implicare. Dacă ai timp să fii atent la mersul lucrurilor, privirea oamenilor e făcută ca în contexte noi să încerce să găsească asemănări, să identifice lucrurile deja ştiute, ignorând sau respingând tot ceea ce este de fapt de remarcat. Mergi la Machu Pichu, ai un suflet sensibil şi vezi un căţeluş, totul s-a sfârşit, pentru că nu rămâne decât micuţul animal din milenii de istorie şi mii de metri altitudine. E un experiment pe care-mi place să-l citez, în care nişte indieni de prin Amazon au fost filmaţi într-o plimbare prin New York. La final, au fost întrebaţi ce au văzut şi toţi au răspuns plini de satisfacţie: o găină. În rest, nimic. Cercetătorii au dat filmul înapoi şi au descoperit că, la un moment dat, pe o stradă lăturalnică a apărut o găină, pentru o jumătate de minut. Indienii găsiseră singurul reper comun între lumea lor şi spaţiul necunoscut pe care îl vedeau fără să-l înţeleagă. Ei au văzut numai ce puteau recunoaşte şi descrie. Au făcut să dispară maşinile, zgârie-norii, lumea, zgomotele, mirosurile, culorile, au făcut linişte şi au creat un vid a cărui singură definiţie era cotcodăcitul scurt al unei găini.
Recitesc acum o carte fascinantă, Blink, de Malcom Gladwell (gladwell.com), a cărei geneză se află pe o stradă din Manhattan, într-o întâmplare înrudită cu experienţa indienilor. (În româneşte s-a tradus până acum The tipping point, cel mai probabil cu acelaşi titlu.) Înainte să scrie cartea, autorul şi-a lăsat părul să crească, un păr ca de afro-american, creţ, des, un soi de efigie a muzicii disco din anii ‘70. Înainte de asta, îl purta tuns scurt, şi arăta ca un tip care scrie la New Yorker şi în alte reviste chiar şi mai serioase, nu ca un adolescent întârziat. După ce părul a început să crească într-o manieră sălbatică, Gladwell a început să observe nişte schimbări în viaţa lui. A început să primescă amenzi pentru depăşirea vitezei legale, eveniment care părea să-l fi ocolit până atunci. În aeroporturi, era tras deoparte de forţele de securitate pentru verificări suplimentare, încă un amănunt complet neobişnuit. În acest context astral extrem de hirsut, trei poliţişti sar din maşina oprită în trombă lângă trotuarul pe care se plimba un timp slăbuţ, cu părul mare şi strigă: el e. Căutau un violator şi aveau un portret robot şi o descriere care i-a şi ajutat să-l identifice imediat, cu multă siguranţă. A urmat o discuţie calmă de 20 de minute, în care suspectul le-a demonstrat poliţiştilor că nu are cum să fie el cel pe care îl căutau, era mai scund, mai slab, mai tânăr cu aproximativ 15 ani şi, a încercat să facă el o glumă, mult mai arătos.
Singurul lucru care îi lega şi singurul argument pe care s-au bazat iraţional, dar explicabil, poliţiştii atunci când au tâşnit din maşină era claia de păr. Şi părea să fie şi suficient, din moment ce este ceva ce simţim şi trăim cu toţii la prima impresie, când totul arată perfect coerent şi nimic nu anunţă că, peste foarte puţin timp, falsele raţionamente se vor prăbuşi spectaculos fără să lase nimic în picioare. Aşa se face că primele mulţumiri le primesc poliţiştii, pentru că au făcut vizibile mecanica înşelătoare a cunoaşterii bazate pe o logică hrănită de prima vedere şi misterioasele căi ale intuiţiei inexplicabile, generată de acelaşi instrument subtil cu care judecăm şi binele şi răul, fără să controlăm de cele mai multe ori altceva decât marja de eroare. Totul se petrece, se schimbă, apare, dispare, se naşte şi moare, străluceşte şi atinge armonia, într-o bătaie de gene, diferenţa dintre înţelegere şi greşeală are la dispoziţie o secundă, poate mai puţin. Lumea trăieşte pentru cei care văd altceva după fiecare clipire.
PS: Reiau acest text în semn de omagiu pentru singurii doi oameni care mi-au zâmbit pe stradă, fără nici un motiv, în ultima lună. Erau homeless şi, foarte probabil, nebuni, nu-i aşa, din moment ce nu mârâiau ca toţi cei care văd numai pitbulli şi găini în jur?!
Recomandările noastre
